Cunoști acea senzație euforizantă în care, după o zi lungă, adormi, iar somnul este așa de generos, încât îți face cadou un vis frumos? Normal că da. Îți este familiară și îndrăgită!

În cazul meu, acest somn a început odată cu începutul vieții. M-am născut într-un vis frumos, fără să trebuiască să adorm măcar. Trăiam vise și visuri frumoase într-un frumos vis, nu vis-a-vis de Paradis, ci chiar în inima lui. Dar inima Paradisului e fragilă, o singură bătaie e suficientă ca ea să rateze și să se oprească pe veci.

Cunoști acea senzație frustrant, în care ai un vis frumos și cineva te trezește brusc, neștiind ce bucurie ți-a sfârșit? Normal că îți este familiară și detestată!

În cazul meu, așa mi-am pierdut viața de vis, trezindu-mă într-un coșmar ce însemna realitatea.

Eram copil. Trăiam într-o casă frumoasă, construită pe o câmpie frumoasă, cu flori frumoase, cu fluturi frumoși, cu păsărele frumoase, sub un cer frumos, alături de doi părinți frumoși și un frate mai mic…cum să o spun frumos? Puțin necopt.

Chiar și pentru vârsta lui, era ca o pâine cu miezul crud, care mai avea nevoie doar de puțină căldură ca să fie gata. Sincer, nu-l pot învinovăți pentru aceasta. Nu aș putea blama nici brutarii pentru cum a ieșit.

 

Într-o seară, când ne-am adunat toți în sufragerie, cineva a bătut în ușa de la intrare. Fratele meu necopt s-a ridicat de pe canapea ca să îi deschidă străinului a cărui prezență era neașteptată. Ușa a fost deschisă și…am zărit musafirul nepoftit.

În prag se afla BĂTRÂNUL. Familia mea nu l-a mai văzut până atunci, dar toți știam cum arată și cu ce gânduri întunecate li se arată oamenilor ca noi.

Avea părul lung și alb, frunte proeminentă, ochi mici și injectați, buze crăpate înconjurate de o barbă neagră (contrar podoabei capilare) și purta o robă neagră, murdărită de timp.

Din prima secundă în care a fost deschisă ușa, toată casa a fost inundată de căldură insuportabilă, o zăpușeală ce se simțea ca statul întins pe asfalt în toiul caniculei.

Mai întâi, dogoarea BĂTRÂNULUI a topit ceasul de pe perete, făcând ca timpul să stea în loc. Apoi, îmi amintesc cum fratele meu, aluatul crud, a început să se gătească rapid.

De pe canapea îl priveam împietriți, blocați de o forță nevăzută, ce ne făcea neputincioși. Știam ce urma și că nu există salvare.

BĂTRÂNUL a suflat foc peste el, iar pâinea cândva necoaptă a ars până s-a transformat într-un munte de cenușă. Atunci, timpul, noul dușman neînțeles, a reînviat și ne-am dezmeticit din starea ce ne ținea înmărmuriți.

Acesta a fost apusul. BĂTRÂNUL la intrare și noi trei disperați în jurul grămezii de cenușă, cu pielea încinsă de canicula ființei demonice ce a închis ușa după el.

-Vă iubesc pe toți, mormăi BĂTRÂNUL, nu vreau să mai plec din casa voastră.

Și întradevăr, nu intenționa să își poarte căldura bolnăvicioasă în altă parte. După ce i-a făcut fratelui meu, a ales să își continue lucrarea sumbră sub acoperișul nostru. Nu a fost hoțul ce se strecoară în cămin ca să îți răpească bunuri materiale, ci cel care îți fură familia și libertatea.

Ce puteam face cu cenușa lăsată pe podea? Să o aruncăm? Nu, era prea greu să se renunțe la tot ce mai însemna copilul necopt.

Dar ce puteam face cu cenușa lăsată pe podea? Fratele meu nu era o pasărea phoenix, nu avea să renască sub ochii noștri. Tot ce rămăsese de făcut era ca cenușa lui să fie adunată și modelată sub forma unui corp uman…așa părea că putea fi readus la viață.

Sună imposibil, nu? Eu așa mi-am zis, dar părinții nu văd imposibilul când e vorba de a-și salva copilul. Au ales să pornească pe acest drum care costa ani și ani de trudă.

Nu-i ușor să reconstruiești un om dintr-un maldăr de cenușă, mai ales când în casa ta se află BĂTRÂNUL și dogoarea sa, mereu pregătiți să saboteze. Așa-i?