Este noapte. Adi, băiețelul, stă întins pe bancă în fața blocului în care locuiește la parter. Privește cerul. Marea neagră ce încoronează pământul nu viețuiește singură. Este împodobită de stele ce își varsă darnice lumina.

Printre infinitele felinare așezate dincolo de nori și mai departe, o stea strălucește mai arzător. Adi are ochi doar pentru ea. Nici o constelație magnifică, nici luna impunătoare ca o regină a spațiului nu îl pot distrage de la unica Stea.

Este Steaua sa, ce îl ademenește mieros. Comoara sufletului, inima paradisului, pulsul vieții lui Adi. Băiețelul o soarbe din priviri. Își ridică mânuța plăpândă să o apuce, dar nu poate.

De undeva se arată Adrian, bărbat în toată firea. Micuțul îi face loc pe bancă. Adrian se așează. Soarbe alături de copil din frumusețea acelui dar ceresc. La un moment dat îi spune copilului:

-De ce să ne mulțumim cu un fragment? Să ne stăvilim setea doar cu strălucirea? Ce-i oaza în deșert dacă doar o privești… și atât?

Adi capătă o expresie mulțumitoare.

-Începe drumul? Întreabă Adi.

-Începe. Doar să-mi dai aripi pentru a mă înalța spre Steaua noastră.

Adi își inchide ochii. De nicăieri, aripi albe se încheagă pe spatele lui Adrian. Aveau puține pene și arătau slăbite. Dar era un punct de pornire.

Adrian lasă un “la revedere” și se ridică ușor în zbor. Îl poartă cu greu în aer aripile străine de suficiente pene. Așa încet cum urcă în dreptul blocului său, ajunge la etajul unu.

Becul aprins din apartament îi atrage atenția. Adrian se lasă să coboare în balconul locuinței. Dincolo de ușa balconului zărește un chip cunoscut. Este Matei, cel mai bun și mai loial prieten.

Adrian se scufundă în amintiri. În minte încep să se perinde momentele alături de Matei.

L-a cunoscut în școală, când abia i-a trecut porțile. Ce mici și inocenți erau. Două suflete curate ce s-au intersectat.

Adrian stătea în prima bancă. Fiind copil timid nu avea prieteni. În pauze tot ce făcea era să privească cu coada ochiului la ceilalți din jur. Nu voia să fie remarcat de elevi. Cum se uita pe furiș, nu a putut să nu observe băiatul ce tot trecea pe hol și îi zâmbea cald.

-Mă cheamă Matei, i s-a prezentat el într-o zi.

-Eu sunt Adrian, dar poți să-mi zici Adi.

Așa s-au cunoscut, în dreptul zonei de siguranță a lui Adrian, adică banca sa.

Dar Matei, mai extrovertit de fel, l-a ajutat să își întindă acea zonă de siguranță. I-a arătat restul școlii și i-a dat glas curajului amuțit în el.

Cei doi au devenit cei mai buni prieteni. Nu au lăsat nici liceele diferite, nici facultățile să îi despartă.

Adrian intră în apartament. Matei zace pe podea rezemat de perete. Arată dărâmat. Nu l-a mai văzut așa deprimat niciodată. Adrian se apropie de el și zice:

-Ce ai pățit, Matei?

Matei, printre lacrimi, răspunde:

-Am dat de belea, suspină acesta. M-au dat afară de la muncă și abia am de o pâine. Nici nu știu ce să mai fac… e prea dificil.

Adrian abia îl ascultă. Gândul i se învârte în jurul Stelei chemătoare. Parcă mintea i-a ajuns la destinația fermecătoare deja.

-Adrian, începe Matei, ai putea să vorbești cu șeful tău de la lucru? Sunt destul de iscusit și chiar am nevoie de o slujbă.

Adrian zice dezamăgit:

-Îmi pare tare rău. Ideea e că nu am timp să te ajut. Steaua de pe cer mă invită la ea de atâta timp. Adrian a arătat cu degetul spre fereastră. Uite ce frumoasă e. Trebuie să duc drumul la capăt.

Matei oftează și dă frâu lacrimilor fierbinți.

-Dar Adi… atât îți cer… te implor.

-Îmi cer iertare. Promit că după ce întâlnesc Steaua mă voi întoarce la tine, prieten drag.

Matei scoate dintr-un buzunar o mână de pene albe. I le întinde prietenului din copilărie. Adrian le înșfacă vorace și le atașează aripilor de pe spate.

Acum aripile par mai sănătoase, mai capabile de a-l transporta. Adrian își lasă prietenul făra a-și lua rămas bun și zboară de la balcon.

Mai zboară puțin până se află în dreptul apartamentului de la etajul doi. Dinăuntru se revarsă lumina unei lămpi. Zburătorul aterizează lin pe balcon. De dupa perdele recunoaște un chip drag. Este scumpa sa iubită, Seronina.

Adrian trece de ușa balconului. Seronina, până atunci cu fața îngropată în palme, se repede flămândă la el. Îl strânge apăsat în brațe. Lacrimile ei îi umezesc haina. Căldura lor și trupul firav îl înduioșează. Seronina plângea la propriu pe umărul său.

-Te iubesc, Adi! Suspină ea.

-Nu-i nevoie să-ți răspund cuvintelor, șoptește Adrian iubitor. Știi prea bine ce-ți voi glăsui.

-Nu…vreau să o spui!

Cu capul lipit de părul ei pufos, se zgâiește confuz în gol.

-Seronina mea, fericirea mea, și eu te iubesc! Deja îți e clar asta.

-Nu, Adi, nu îmi e. În ultima vreme nu am mai simțit-o în străfundul inimii. Steaua ta… te-a îndepărtat de mine.

Adrian nu știa ce să răspundă. “Te-a îndepărtat de mine”. Cuvintele încărcate de durere i-au amintit de cum s-au apropiat și cum într-un final au format un cuplu. Ce poveste fascinantă.

El începea facultatea, ea termina liceul. Adrian trecea atunci printr-o perioadă dificilă. Nu mai găsea fericire în nimic.

Obișnuia să petreacă mult timp în parc, pe bancă. Credea că atmosfera locului de joacă îl poate însenina. În van încercarea. Era orfan de bucurie.

Într-o dimineață stătea el tolănit pe bancă când din senin a început sa plouă. Ploaia i-a adus un plus de supărare. Socoti că universul lucrează în așa fel încât să îl țină departe de clipe frumoase.

Atunci s-a așezat lânga el Seronina. Ea se întorcea de la liceu și de regulă traversa parcul fiindcă scurta drumul spre casă. Când l-a privit din depărtare, singur în ploaie, și-a spus că sigur are o motivație interesantă ce îl ține sub găleata de apă.

-De ce stai în ploaie? Zise Seronina. Meditezi la ceva? Ești cumva un artist ce caută inspirație printre stropii reci?

Adrian, posomorât, i-a spus:

-Stau în ploaie… căci m-am obișnuit cu ea.

Vorbele au mișcat-o pe Seronina. Și-a petrecut toată după amiaza, în ciuda vremii, alături de el. I-a spus glume, citate motivaționale și așa i-a ridicat moralul. Pentru prima oară în mult timp Adrian gusta fericirea cu poftă.

Zilele au trecut iar cei doi și-au tot dat întalniri. Cum dragostea dintre ei le însenina viețile, și-au unit destinele.

Seronina se retrage din îmbrățișare. Îi fixează tristă ochii.

-Dragul meu Adi, tot ce vreau e să îmi oferi mai multă atenție. Nu lăsa lumina Stelei de pe cer să te orbească încât să nu mai poți să îți vezi Steaua de pe Pământ.

-Dar iubire, Steaua mă așteaptă. Trebuie să ajung la ea.

Seronina scoate din buzunar o grămăjoară de pene albe. I le înmânează tacută și după adaugă încet:

-Sper să te întorci.

-Îți făgăduiesc că voi reveni și vom fi doar noi doi, zise solemn Adrian.

-O sa fim noi trei, spuse Seronina.

Adrian nici nu este atent la ultimele cuvinte. Adaugă penele primite la aripi și își ia zborul de pe balcon.

Se înalță cu mai multă vână. Aripile sunt aproape gata pentru drumul cel lung. Urcând puțin dă de cel de al treilea etaj al blocului. Nu vine nici o lumină din nici o încăpere. Beznă totală. Adrian coboară pe balcon. Prin întuneric nu recunoaște nici o siluetă, dar știe cine locuiește acolo. Intră în cameră și primul lucru simțit este mirosul putred. Odoarea stătută îi mută nasul.

Adrian aprinde un chibrit. Acum deslușeste mai bine locul. Camera arată neîngrijită și roasă de timp. Într-un pat vechi dorm două persoane scumpe. Mama și tatăl său. Doi bătrâni în a căror urechi șoptește moartea cuvinte neînțelese.

Mama și-a deschis ochii. Tatăl, mult prea ostenit, nu părăsește lumea somnului. Mama îi zâmbește cu aceeași dragoste ca întotdeauna.

-Ai venit, Adițul mamii. De când nu am mai avut ocazia sa-ți ofer un zâmbet.

-Știu mamă. După ce voi ajunge la Stea voi petrece mai mult timp cu voi.

Adrian, privind mama ce l-a iubit necondiționat încă de când făcea parte din trupul ei, se întoarce în trecut.

Are amintiri fade și costelive din copilărie. Este normal. Memoria nu poate aduce în detaliu momentele vârstei fragede. Dar oricât de lipsite de detalii erau, in toate exista dragostea părinților.

L-au crescut, l-au educat și au luptat pentru el. Chiar și în anii precedenți când de multe ori oferea la schimb doar zile negre.

Își amintea excursile la pescuit cu tatăl. Prăjiturile gustoase gătite de mamă ale căror secret i-a rămas gravat în suflet.

Ei doi l-au pregătit pentru viață. I-au fost alături în cele mai întunecate momente.

Părinții au fost primii ce au urmărit alături de el Steaua de pe cer. L-au încurajat să o caute fiindcă știau cât însemna pentru el.

Mama, cu vocea schimbată într-o adiere molcomă a vântului spune:

-Ce mare te-ai făcut. Femeia vru să se ridice din pat, dar nu mai avea forță. Oricât ai crește, oricâte fire cărunte vei avea, tot vei rămâne Adițul meu. Micuțul ce se străduia să facă primii pași și adormea mereu ținându-l de mână pe tati.

Adrian este mișcat de cele auzite, dar nu suficient. Se gândeste doar la Steaua veșnic strălucitoare. În sine își imagina ce fel de cerințe va avea mama, la fel ca ceilalți doi oameni. Oare îi va cere un ceai? Sau poate îl va ruga să îi caute tot felul de medicamente?

Mama, ce încă îl putea citi, zice:

-Dragule, Adițu, știu ce îți închipui. Crezi că vreau ajutorul tău la bătrânețe.

Adrian, rușinat, tace.

-Eu nu vreau decât sa fi fericit. Dacă Steaua îți umple inima de bucurie… vreau să o îmbrațișezi. Du-te la ea, Adi. Du-te.

-Promit că mă voi întoarce. Să-i spui și lui tati când se trezește.

Mama aprobă din cap și scoate de sub pătură cel mai mare teanc de pene.

-Sunt și din partea lui tati, spune ea.

Adrian apucă penele și le prinde aripilor. Aripile sunt întregi. Zborul poate fi realizat. Adrian iese pe balcon și se aruncă în noaptea rece. Zboară cu mai multă tărie ca înainte. Depășește blocul, lăsându-l în urmă până devine un punct mic. Se înalță spre nori ca fulgerul. Frigul de afară îi brăzdează obrajii precum sute de cuțite. Dar nu contează. Singurul scop este de a ajunge la ea.

Zboară cu viteză ghidat de lumina venită de la Stea. Între timp observă ceva bizar. Cu cât se apropie mai tare, cu atât strălucirea obiectului ceresc scade.

Adrian izbutește. Departe de pământ, de blocul său, însă se află la capătul luminii. La destinație.

Dar are o surpriză neplăcută. În locul în care a visat de mic locația Stelei… nu este nimic. Nici urmă de Steaua după care tânjea. Doar întuneric.

Adrian se gândi la tot drumul parcurs. Poate l-a greșit. Dacă nu s-a ghidat suficient de bine după lumină? Nu avea cum. Flacăra ei este cea care i-a așternut traseul. Cum era posibil să nu o găsească? Unde se ascundea? Ce farmece întunecate i-o piteau?

Vârtejul de idei se sfărâmă brusc, precum aripile sale. Penele albe au ars si s-au prefăcut cât ai clipi în cenușă. Adrian plutește în spațiul vast fără speranța de a mai putea reveni acasă.

Atunci a fost limpede. Adrian a subestimat Steaua. Tatăl său, astronom priceput, i-a vorbit despre stele. Radiația stelelor ce se scurge pe cer este înșelătoare. Durează ca lumina lor să se aștearnă pe bolta cerească. Pâna să ajungă acolo, Steaua originară a strălucirii poate fi moartă de mult timp. Radiația ei își continuă mersul pe cer în ciuda sursei sale, ce poate și-a găsit sfârșitul. De aceea, unii numesc stelele “fantome”.

Plutind în gol, Adrian se întristează. Motivul supărării nu este nicidecum lipsa comorii căutate, ci pierderea blocului. Privea de sus Pământul cu amar. Voia să coboare, fără posibilitatea reușitei.

A pierdut totul. S-a lăsat păcălit de frumusețea vicleană. Nu era cale de întors, iar timpul nu se întoarce, spre norocul celor ce și-au pătat trecutul.

Chiar dacă îl separă de casă înălțimea uriașă, vede blocul. Se zgâiește la el plin de frustrare. Vrea să îl atingă, dar nu poate. Mama și tata… Seronina… Matei. S-au evaporat precum Steaua mincinoasă. Nu i-a iubit suficient.

Mai trist decât blocul i se pare imaginea de lângă el. În fața blocului, întins pe o bancă, vede un copil mic. Un băiețel visător ce se holbează fermecat la el cel de sus.

Băiețelul nu îi seamănă. Trăsăturile lui nu aduc a nimic din omul ce atârnă în spațiul nemărginit.

Adrian înghite în sec și sughiță apoi de la plâns. Cu voce tare zice distrus:

-Cum se uită Adi la mine. De ar știi doar ce neadevăr are în fața ochilor. O iscoadă…

Ține minte: Nu-ți uita Pământul în drumul către Stea, căci lumina ei te poate înșela.