În macrocosmos, undeva, existau un rai și un iad. Între cele două, la mijloc, era un Pământ ce cumva a ajuns să însemne a nu cădea în infern sau, chiar și așa, a-i rezista.
În macrocosmos exista și un El, fiind pământean, tânjea un loc în paradis. Așa, cu aripi cusute pe spate, El s-a ridicat în zbor spre rai.
Așezat pe nor, frumuseți născute din sentimente înălțătoare Îi serveau drept decor. Era înconjurat de toată superbitatea de care Pământul era străin.
În timp, bretonul a început să-I crească, trecându-I de ochi și acoperindu-I privirea. Dar nu era păr obișnuit. Firele de păr își aveau rădăcinile în minte, nu în scalp, iar cortina trasă peste ochi Îl înstrăina de frumusețile din jur, cele mult căutate. Lânga El era și o foarfecă, însă nu știa ce reprezintă acest obiect și ce întrebuințări are.
Ce I-a rămas de făcut? Să se uite în jos, unde părul nu-I acoperea vederea. Sub nori era Pământul și prin el treceau tuneluri ce duceau jos de tot, până în iad.
El se uita așa atent prin tunelurile Pământului prin care vedea iadul, încât monstruozitatea sa a început să Îl atragă. Nu suporta ce vedea, dar ceva Îl chema acolo.
Așa tare Îl atrăgea că ochii I-au ieșit din orbite. Mai apoi, I-au ieșit din cap. Cele două organe atârnau prinse de nervii optici care se lungeau și coborau ușor – ușor.
Ochii I-au coborât prin tunelul Pământului până au ajuns în iad, la o distanță de o palmă de podeaua infernului.
Îngrozit de cele văzute, El a început să plângă. Ce greșeală…
Lacrimile au atins podeaua și aburii formați au trezit toți demonii. Demonii L-au apucat de nervii optici și L-au tras în jos, El căzând din rai, traversând tunelul și izbindu-se direct de podeaua iadului.
Așa ajungi din paradis în infern…