Am nevoie de apă pentru a trăi. Muncesc pentru hrană din nevoia de a supraviețui. Mă odihnesc pentru a dăinui. Te iubesc pentru a fi om.

Sau “te iubeam?” Mintea-mi spune că ceva pierdut a fost iubit “cândva”, dar sufletul îmi dictează altceva. Te prețuiesc etern, poate nu face sens, dar semnul infinitului este doar o secundă din dragostea ce ți-o port.

Nu mai ești aici. Parfumul tău trăiește doar în haine vechi. Îți mai simt părul fin doar în peria de pe noptieră. Tot ce ți-a aparținut stă nemișcat în casă, de parcă Medusa a împietrit fragmentele rămase din tine. De parcă timpul stă în loc. Și chiar o face…precum perechi de mâini și obraji zbârciți ce-și așteaptă ceasul morții.

Iar eu sufăr. Nu doar că te-ai îmbarcat în trenul ce te-a dus spre destinații necunoscute mie. Sufăr fiindcă nu știu cum să-ți arăt cât de mult însemni pentru mine.

De fapt știu. De aceea mă găsesc acum în locul în care am fost doar cu gândul noi doi. Sunt la poalele Muntelui Amintirii din Sinaia. Unde cei dragi persoanelor pierdute plantează pomi în memoria lor.

Am în buzunar semințe de măr, fructul tău preferat, cu a cărui dulceață plăcută se compară doar inima ta. Vreau să-l plantez pe Muntele Amintirii. Nu jos sau la baza lui, ci unde nimeni n-a ajuns, anume în vârful său.

Va fi un traseu covârșitor. Îmi e clar asta. Dar tu însemni pentru mine atât de mult, încât ar însemna o batjocură un loc mai jos de creștetul său stâncos. Pomul, simbol al vieții, se ridică întotdeauna spre cer. Îmi doresc ca al nostru să te bucure acolo sus, unde țin să cred că ai ajuns.

Acum urmez traseul. N-au trecut bine câteva minute și deja văd primul pom crescut. E un păr, în al cărui trunchi sunt scrijelite inițialele “C” și “E”. Oricât de frumoasă ar fi intenția, pot spune doar că rezultatul este o umilință. Atâta lipsă de efort! Cel ce l-a plantat nici nu și-a dat silința să urce la o înălțime decentă! Nu va fi așa și în cazul mărului meu!

Continui drumul. S-a făcut o oră de când tot urc. Privesc dezgustat pomii a căror rădăcini înjunghie solul spre a denota lenea stăpânilor. Ochii îmi fug la un cireș ce poartă literele “C” și “A”. Oare care dintre cei doi se holbează ofensat la această tentativă de a afișa dragostea?

S-au scurs și cărarea dispare ușor, asemenea fumului ce se ridică. Sunt ostenit tot. Dar știu că fiecare strop de transpirație va însemna câte o crenguță pregătită să-ți mângâie tandru spirtul. Cu oboseala ce mă încearcă, mă uit cu admirație la pomii celor ce au reușit să ajungă până aici. Inițialele “C” alături de alt “C” marcate pe trunchiul unui prun, mă motivează să ajung la destinație. Mărul meu va crește ca un rege printre ceilalți. Coroana sa va fi a Muntelui Amintirii.

După timp îndelungat, cu popasuri scurte, mă aflu la destinație. În sfârșit, am parcurs ultima verigă din lanțul lung și chinuitor. Vârful muntelui m-a găzduit înfrigurat și obosit. A meriat! Este o priveliște împăciuitoare aici. Ce n-aș da să-mi fii alături!

Mă așez în genunchi și scot din buzunar semințele de măr. Le gust cu ochii. Așa mici acum, însă nu pentru mult timp.

Dar cum le contemplez, vântul bate fiorors și mi le smulge din palmă. Mi-au fost răpite subit, iar mâna ucigașă a naturii le-a purtat până jos la poalele Muntelui Amintirii.

Sunt în șoc. Atâta drum parcurs cu energia unei viziuni mari, ars într-o clipită. Suspin. Înghit în sec distrus. Lacrimi calde devin reci. Se asortează cu tot ce am simțit. Mai întâi extazul fierbinte, iar apoi înghețul tristeții.

Pomul. ce trebuia să se înalțe în vârful muntelui, acum va crește la cel mai jos nivel, pe care îl urăsc. Totul pentru nimic! Cel puțin asta am crezut…

Când credeam că a fost în zadar osteneala, are loc o minune. Pe pământul unde au aterizat, semințele s-au materializat rădăcini. Ce a urmat m-a uimit. Trunchiul mărului a dat să crească în interiorul solului. Creștea total opus firii. Prindea grosime și lungime în timp ce pătrundea prin straturile solului. A continuat să se dezvolte până ce trunchiul a găurit și partea opusă a planetei. Acolo și-a arătat podoaba. Coroana sa mândră a prins formă, ajungând dincolo de cer și în spațiu.

În spațiu, crengile au făcut ocolul pământului, iar apoi s-au strecurat prin fiecare cotlon al lumii. Desigur, mi s-au arătat și mie, care eram martor la ceva inexplicabil. Le-am atins uimit. Mărul meu a trecut în partea cealaltă a planetei și a inundat cu coroana sa universul.

Atunci am priceput. Mi-a fost clar. Ființa mea dragă va fi cu mine mereu, oriunde as fi sadit sămânța. Nu-i loc de îndoiala , cum nu-i loc în care iubirea ei să nu mă înconjoare.