Iubesc timpul petrecut în parc alături de băiețelul meu. Este un copil minunat, iubitor și, cum ar spune orice tată: ESTE PERFECT!

Sper să nu crească niciodată.

Îl urmăresc cu privirea de pe o bancă. Parcă a încălecat pe “calul jocului și al entuziasmului” ce galopează prin tot parcul. Când e pe tobogan, când în balansoar, când în groapa cu nisip unde castelele imaginației devin realitate.

Din când în când, vine gâfâind la mine. I se face sete, iar eu mereu am la îndemână o sticlă cu apă. Copilul bea apă cu așa poftă, încât sticla se contorsionează, fiind strânsă cu putere în mâinile lui micuțe. După fiecare pauză de hidratare, băiatul îmi repetă:

-Ești cel mai bun tată de pe Planetă! Ești deștept, puternic și frumos! Ești cel mai tare om din lumea asta și nimeni nu-i ca tine!

Iubesc timpul petrecut în parc alături de băiețelul meu. Ii ador cuvintele frumoase.

Sper să nu crească niciodată.

Încă o pauză de hidratare pentru puiul meu. Micuțul fuge spre banca unde stau și, ce-i drept, îmi e puțin teamă că s-ar putea împiedica și lovi de asfalt, dar îmi amintesc că este copilul perfect ce nu se rănește și nu crește niciodată.

-Apă, apă! Vreau apă, tati! Îmi vorbește ostenit de atâta joacă.

-Imediat, scumpule, zic eu.

Dau să scot sticla cu apă și realizez că s-a golit toată. Nici o picatură rămasă! Ne uităm unul la celălalt stupefiați. Amândoi știm ce urmează…

Sub nasul lui micuț încep să apară, asemenea ghioceilor primăvara, fire albe de păr. În câteva secunde îi crește o mustață albă. Pielea fină i se zbârcește, părul devine alb și el, sptele i se cocoșează și, peste privirea candiđă, se așează o peliculă înfricoșătoare de gheață.

Copilul ce speram să nu crească a îmbătrânit…în cel mai urât fel. Aici duce lipsa apei.

Bătrânul are chipul schimonosit de ură și mârâie printre dinți:

-Ești cel mai oribil om din lume. Nu ești bun de nimic! Ești urât, prost, scârbos, penibil și nu te iubește nimeni cu adevărat! Nici măcar eu!

Starea mea de echilibru și pace se transformă în frică asemănatoare momentului când o haită de lupi te înconjoară. Copilul bătrân mă va ucide și dacă vreau să îl mai văd tânăr vreodată va trebui să fug departe și să găsesc apa vindecătoare.

Într-o clipită mă ridic de pe bancă și o iau la goană. Bătrânul mă aleargă înfometat, cu mintea scufundată în furie și dorințe violente.

Reușesc să ies din parc și alerg spre blocul meu aflat la mică distanță, adică cel mai bun refugiu. Din urmă, îl aud cum strigă:

-Te omor! Jigodie murdară și neînsemnată ce ești! Te voi prinde și îți voi linge mațele!

Ajung în bloc și bestia continuă să mă alerge pe scări. Sunt suficient de rapid și reușesc să îi trântesc în nas ușa apartamentului pe care o încui numaidecât.

Nu apuc să respir ușurat că bătăile din ușă îmi sparg timpanele. Se aud precum un clopot ce anunță vremea morții.

În sufragerie este aceași dezordine ca întotdeauna, dezordine ce dispare subit atunci când băiatul meu bea suficientă apă. Încă bate în ușă și stiu că în curând o va dărâma și o să mă prindă.

APĂ! APĂ! APĂ și iar APĂ! Dar, până când va depinde tinerețea copilului de apa nu mereu accesibilă? Trebuie să fac o schimbare. Trebuie să fie și o altă cale!

Acum realizez: singura variantă sănătoasă prin care îmi pot stăpâni copilul este CUNOAȘTEREA. În biblioteca mea, sigur se află o carte despre “cum să îți păstrezi copilul mereu tânăr și iubitor”.

Bătăile în ușă devin și mai atroce. Mă apuc să răscolesc bibloteca în căutarea cărții ce mă poate salva. Caut, caut și iar caut în zadar. Răstorn carte după carte și nu găsesc ceea ce vreau. Mi se pare că lectura vindecătoare mi-a fost ascunsă, ca și când cineva n-ar vrea să găsesc ajutor.

Pic în deznădejde. Cotrobăi în continuare printre rafturi când, în fața ochilor, pitită după o altă carte, îmi apare o sticlă mare cu apă. Iar cad în capcană. Iar îmi otrăvesc băiatul cu apă și iar o iau de la capăt. Mă învârt în același cerc, ca un trenuleț pentru copii.

Ușa este spartă. În casă intră bătrânul meu copil ce nu voiam să mai crească. Ochii îi sunt fixați pe sticlă. În sălbăticia lui frenetică, tăbară peste mine și îmi smulge apa.

Totul se va termina în curând…totul va fi bine..

Mă trezesc în pat. Este dimineață. Mă doare capul înfiorător de tare și pe podea găsesc o băltoacă de vomă și sticla cu alcool care m-a salvat de propriul copil.

Mă rog, în realitate n-am un copil în adevăratul sens al cuvântului, dar există unul adânc ascuns în mine. Un copil lăuntric i-aș spune. De câte ori beau alcool, copilul se menține tânăr și mă iubește. Când sticla se golește, acesta îmbătrânește și se întoarce împotriva mea. Ce pot spune? Aș vrea să găsesc și o altă metodă, dar îmi este greu.

Ridic sticla și, înainte de a o lipi de buze și de a-mi relua viață mizeră și mincinoasă, spun:

-Când fericirea, armonia și pacea se duc pe apa sâmbetei, grijile, neajunsurile și haosul se duc pe vodka sâmbetei…