În casa mea era soare, dar nu mă refer la pozitivitate, ci la căldura infernală emanată de corpul ceresc. Corpul ceresc? Mai bine zis CORPUL GROTESC, deoarece BĂTRÂNUL împrăștia ardoarea și…suferinta!

Anii treceau și BĂTRÂNUL nu dădea semne că ar avea blândețea de a ne părăsi casa. Pentru părinți, cel puțin, zilele erau repetitive. De dimineață până seara se străduiau cu patos să adune cenușa fratelui necopt și să o remodeleze sub forma trupului pierdut.

Dar BĂTRÂNUL nu avea nici somn, nici liniște. Mereu se strecura și sufla din toți plămânii peste cenușa pe care părinții reușeau să o aranjeze, împraștiind-o peste tot, dând naștere frustrării și deznădejdii.

La un moment dat, dogoarea lui s-a acomodat atât de bine cu peisajul, încât și-a propus să îl preschimbe în deșert. Așa a apărut nisip în toată casa, ca un covor încins ce acoperea podeaua care însemna trecutul fericit.

Nisipul devenise alt demon însetat de rămășițele fratelui necopt. Era mâna dreaptă a BĂTRÂNULUI, a cărui suflare împraștia cenușa peste nisip, amestecându-se cu el și făcându-i dificilă recuperarea. Însă părinții nu se opreau din trudă…și încercau și încercau…și anii treceau.

Și eu, când era posibil, ofeream câte o mână de ajutor la reconstruire, chiar dacă mă traumatiza procesul și, în special, prezența BĂTRÂNULUI. Eram doar un copil, Nu? Un copil cu pielea arsă, închis într-o lume topită. Un copil ce privea pe fereastră zăpada înstinsă peste câmpii, gândindu-se la ea cu jind, vrând să se răcorească puțin.

BĂTRÂNUL îmi citea mințile, ni le citea pe ale tuturor, de fapt. Într-o zi, pretinzând că roba sa neagră se poate transforma în pelerina albă a unui erou, mi-a spus:

-Nu îți este bine în casa asta, se face din ce în ce mai cald, nu? Aș putea să-mi calc pe mândrie și să-ți permit să o părăsești. Vrei să pleci, nu?

-Da, îndură-te de mine și oferă-mi libertatea, i-am zis eu.

Și, după ani de zile, ușa casei a fost deschisă. Părinții s-au arătat de acord cu alegerea mea. Aș fi vrut să plece și ei cu mine, dar fratele necopt devenise unicul lor scop.

S-ar spune că scopurile darâmă ziduri și te înalță spre cer, însă unele transformă ziduri în labirinturi, ce duc înspre nesigur. În fine, așa am plecat de acasă.

Când am pășit afară m-am simțit ca atunci când, după ore bune de greață, vomiți și te întorci la starea de bine. M-am tăvălit prin zăpadă, am înghițit zăpadă și am respirat pe gură, permițând aerului rece să îmi răcorească plămânii încinși. Am crezut că am renăscut…până mi s-a făcut frig, iar frigul mă ardea asemenea zăpușelii de acasă.

Ce am rezolvat? Afară era ger, în casă prea cald. BĂTRÂNUL nu doar că citea minți, dar se și folosea de paginile ce transmiteau nevoi, neajunsuri și dorințe arzătoare.

Tot străbătând câmpiile din jurul casei, am găsit oameni de zăpadă, adică singurii oameni din jur. În nevoia de afecțiune, i-am îmbrățișat pe fiecare în parte, fără să primesc pic de căldură din partea lor. Erau reci, nu cunoșteau cuvinte calde și stăteau inerți.

Îmi era așa de frig! Rătăceam pe câmpii, chinuit de frigul care îmi pătrundea până în măduva oaselor, ca un intrus lacom, ca BĂTRÂNUL.

În toată această suferintă îmi repetam un lucru: NU MĂ POT ÎNTOARCE ACASĂ, NU VREAU ACOLO!

Preferam frigul ascuțit în locul caniculei și a familiei distruse. Oh, Universule, îți pui creația să aleagă dintre iad și ceva mai jos de iad. Ce viață crudă!

Eram chircit în zăpadă, tremurând tot, când vocea BĂTRÂNULUI s-a auzit în mine, și peste tot:

-Nici afară nu ți-e bine, este din ce în ce mai rece, nu? Aș putea să îmi calc pe mândrie și să îți mai ofer ceva. Aș putea să te inchid într-un cub de gheață pe care să îl dezgheț doar când ai tăi vor termina reconstruirea fratelui necopt și eu voi fi obligat să vă dau pace. Va fi ca un somn bun, cu puține vise, ce te va scuti de realitatea asta murdară și de suferința frigului.

Era tot ce îmi doream. Știam că BĂTRÂNUL nu vrea binele nimănui, o știam prea bine, însă propunerea mi s-a arătat tentantă. Doar așa puteam scăpa de tot ce-i greu. Semăna cu o moarte urmată de înviere. Disperat fiind, am acceptat.

De atunci sunt blocat în cubul de gheată. BĂTRÂNUL avea dreptate, se simte ca un somn adânc, printre care se mai strecoară și vise. Chiar acum îți vorbesc dintr-un vis.

Cunoști acea senzație, obositoare și enervantă, în care, după ce adormi cu greu, somnul îți este perturbat de tot felul de vise? Nu știu dacă da. Eu asta trăiesc. Aș vrea să mă pot odihni fără vise…fără să îmi amintesc de casă, de fratele necopt și de familie.

Eu sunt OMUL GHEȚII.