Undeva, pe meleagurile Nimicului, acel loc a cărui existență (sau mai bine zis neexistență) ne depășește capacitatea de înțelegere, Akratic a decis să facă un puzzle.

Acesta s-a așezat la masă și a deschis cutia puzzle-ului. După ce a răsfirat piesele, și-a dedicat o bună bucată din timp analizării desenului de pe cutie, adică forma finală a puzzle-ului. “Lumea Perfectă” se numea desenul pe care îl putea realize, așezând fiecare piesă la locul potrivit.

-Îmi voi pune inima în lucrarea puzzle-ului! și-a zis, apucându-se de treabă.

Akratic a construit o mare parte din puzzle, piesele unite începând să capete înfățișarea “Lumii Perfecte”, când, brusc, dificultatea i s-a strecurat în activitate.

Nu, nu i-a fost greu să găsească pieselor rămase locul în puzzle, ceva mai sumbru l-a împiedicat. Ultimele piese purtau un blestem. Atunci când încerca să le unească cu restul, acestea se încingeau, arzându-i degetele și, automat, ducând la scăparea lor pe masă.

Akratic știa bine unde să le așeze. Ar fi terminat “Lumea Perfectă” de mult timp dacă bucățile nu i s-ar fi împotrivit, provocându-i răni fizice chiar. S-a luptat cu piesele ce deveneau incandescente la atingere, până când s-a predat în fața deznădejdii.

Putea privi “Lumea Perfectă” doar în desen, căci pe masă se afla tocmai imperfecțiunea. Dezamăgit, frustrat și întristat, Akratic a încheiat spunând:

-Așa cum am zis, îmi voi pune inima în acest puzzle.

Vorbele sale nu au fost doar o figură de stil. Akratic, la propriu, și-a smuls inima din piept și a așezat-o peste puzzle. Acțiunea sa nu i-a provocat moartea. Inima a continuat să bată fără oprire, menținându-l în viață. Există și o explicație pentru acest fapt, una nu tocmai științifică.

În interiorul inimii sale, ne aflăm noi, oamenii destinați să trăiască în “Lumea Imperfectă”. Dintotdeauna am conviețuit în inima lui. El ne datorează fiecare puls, căci existența lui depinde în totalitate de existența noastră.

Moartea noastră duce la moartea lui Akratic, așa cum moartea voinței duce la o “Lume Imperfectă”.