Îmi place să privesc viața ca pe un atelier de pictură, plin cu pânze albe ce așteaptă să îmbrace vopseluri diverse. Uneori, vezi picturi calde, bucurătoare, născute din culori vii, iar alteori, opere deprimante, lugubre, mohorâte, în care domină vopseaua neagră. Ce încerc să spun este că toate evenimentele vieții ajung să umple pânzele atelierului.

Și eu, la fel ca restul, dețin un atelier pe care îl frecventez des. Chiar acum mă gândesc la ziua în care i-am trecut pragul pentru prima oară. Eram așa de mic, încât amintirea mi se arată mai diluată ca vopseaua în unele momente.

Ce îmi e clar este că primul lucru făcut a fost să îi găsesc atelierului un nume. L-am numit “Atelierul mâinii invizibile” și nu am ezitat să pictez aceste cuvinte pe unul dintre pereți. Nu îmi amintesc de ce i-am pus acest nume, dar am aflat ulterior cât de potrivit îi era.

S-a întâmplat a doua zi. Când m-am așezat în fața pânzei, fantasticul a luat ființă. Culorile au început să se așeze de unele singure pe suprafața albă. Era de parcă o mână invizibilă picta în locul meu. Eu nu făceam nimic. Doar priveam cum o operă de artă, cu culori așa de plăcute, prindea formă sub ochii mei minunați. Nici nu m-am atins de pensulă, iar în fața mea se afla o pictură fascinantă, de vis.

De atunci, mâna invizibilă a continuat să picteze în locul meu. Fiecare lucrare arăta exact cum îmi doream și îmi imaginam. Pot spune că, înafară de numele atelierului, eu n-am pictat absolut nimic.

Chiar acum mă aflu în atelier. Stau pe un scăunel, în dreptul pânzei albe. Ca întotdeauna, îmi țin ochii închiși și vizualizez ceea ce vreau să prindă formă.

Mă gândesc la un porumbel alb. O pasăre măiastră a cărei pene scriu cuvinte de speranță. Îmi imaginez frumusețea divină și imaginea ei diafană mă liniștește.

Îmi deschid ochii și aștept miracolul. Mâna invizibilă începe să lucreze. Primele linii realizate cu vopsea neagră nu mă încântă. Sunt strâmbe, întrerupte și arată pur și simplu mediocru. Încep să am primele dubii legate de pictorul nevăzut.

După câteva secunde, lucrarea e gata, iar eu sunt terifiat de ceea ce am în față. Porumbelul frumos din imaginația mea a ajuns o cioară conturată înfricoșător. Este un dezastru de vopsea neagră ce se scurge lent pe pânză.

Cioara pictată se zgâiește la mine amenințător, parcă gata să își ia zborul și să îmi smulgă ochii din cap. De fapt, poate chiar îmi doresc să mă orbească, doar să nu mai văd această monstruozitate.

Mă podidește plânsul. Plâng ca un copil mic. Mâna invizibilă m-a trădat. În toți acești ani m-a răsfățat doar cu picturi superbe, iar acum s-a schimbat totul. O urăsc din suflet!

Îmi șterg ochii cu degetele și brusc încep să mă usture. Ceva mi-a intrat în ochi. După câteva minute de curățăt cu mâneca, usturimea mi-a trecut.

Vederea temporar răpită mi-a revenit. Observ că pe degete am urme de vopsea neagră. Privesc când la degetele murdare, când la pictura de pe pânză. Încep să fac legătura dintre cele două și ajung la o concluzie: Eu am pictat cioara asta blestemată!

Acum realizez că mâna invizibilă nu a existat niciodată. Eu sunt autorul fiecărei lucrări din toți acești ani. Se pare că am trăit o iluzie până în acest moment.

Dar cum nu mi-am dat seama? Simplu! Din prima zi i-am găsit un nume atelierului. L-am numit “Atelierul mâinii invizibile”.