Nu de mult mi-am părăsit familiarul. Ca să fiu mai precis, a trebuit să mă mut cu locuința. Nu doar cu aceasta. Factori externi m-au silit în a trece printr-o schimbare posibilă o singură dată. Sau nu știu. Unii oameni tind să spună că au experimentat așa ceva cât n-a înghițit pământul sicrie.

Acum îmi duc sălajul într-o casă a groazei. Unde corbul de foc al zăpușelii îți ciugulește vlaga, iar aerele condiționate își țin respirația intenționat. Unde vipera gheții îți înveninează energia, în timp ce caloriferele își neagă datoria.

Podeaua-i savoarea acelui domnitor, plină de țepușe ce străpung fioros și lasă infecții. Pereții fiecărei încăperi sunt pictați macabru cu vopseaua amintirilor întunecate. Ce-i deasupra mă întristează. Fiecare țiglă de pe acoperișul casei este o piatră funerară.

Încă nu m-am obișnuit cu ideea de a fi mort. Dar acesta-i adevărul. Am murit. Mi-am pierdut viața. Tocmai de aceea mă aflu în noua casă.

Nu sunt singur aici. Am atâția colegi, încât nu mi s-au întipărit numele tuturor în minte. Nici nu-i nevoie. Este relevant doar ceea ce ne leagă, precum sfoara în jurul gâtului unui visător, anume lipsa pulsului.

Ai putea crede că, o dată mort, te tolănești în poala odihnei veșnice. Ce prostie! O minciună! Chiar și după ultima bătaie a inimii continui să trudești. Nu scapi de lucru și îndatoriri. Fiecare om își continuă ocupațiile din viața scăpată de pe umăr. Dar munca este mai grea, mai obositoare și mai deprimantă în condițiile casei.

Există și un mic avantaj. Cu toții lucrăm din camerele noastre. Nu ne mai grăbim dimineața spre clădiri cu creștetul învinețit de nori, restaurante, școli și tot așa.

În lumea celor vii am fost pictor. Pictam cu suflet până secam și ultimul strop de vopsea. Acum, din noua mea odaie, ies pânze îmbrăcate într-o singură culoare, roșul. De ce? Căci după cum am spus, munca a crescut în dificultate.

Nu am vopsea. Nevoia m-a împins spre o alternativă sinistră. Înmoi pensula în sângele ce-mi șiroiește din picioarele perforate de acele țepușe. Apoi, invit pânza la vals, iar la final, sărut lucrarea cu o semnătură în colț.

Căldura înăbușitoare dă frâu stropilor de sudoare ce ruinează tablourile. Frigul ascuțit mă sabotează fantomatic, mișcându-mi mâna cu care țin pensula. Dârdâit se numește atacul lui.

M-am dedat mediului. Starea de abdicare îmi este credință. Dar e chinuitor să accept ceva mai covârșitor de atât. Însă sunt nevoit să o fac.

De când Lumea și Pâmântul, există un anume Emil. Fiecare om întreg la minte îl cunoaște. Nimeni nu știe dacă-i om sau nu. Explicarea formei sale de existență i-a copleșit atât pe oamenii de știința, cât și pe filosofi.

Ce pot spune e că am crescut cu el, am fost omorât de el și, nici așa n-am scăpat de preznța sa. Locuiește în casă cu noi toți. Apare în odaia fiecăruia, suprimând intimitatea. Se ivește de oriunde. Din dulapuri, de sub pat, de după bibliotecă. Un maestru al creativității când e vorba de intrări.

Noi, locuitorii, am fost nevoiți să trecem prin cazne arzătoare pentru a-i putea pune un diagnostic lui Emil. Ei bine, când nimic nu putea fi mai rău, am ajuns să înțelegem că Emil este necrofil.

Tânjește după noi, morții aflați în strânsoarea suferinței. Trupurile putrezite îl atrag. Îi stârnesc o poftă demonică. Ne pipăie, ne mângâie, ne sărută buzele uscate. Ne inspiră duhoarea cadaverică și expiră însetat în ceafă.

Îl detestăm! Deja trecem prin durerea de a munci chiar și după moarte. Încă avem obligații surmenante, iar el știe doar să înrăutățească totul! De parcă nu-i suficientă suferință!

Chiar acum când scriu îi simt prezența. De sub biroul plin de pensule împrăștiate, mâna lui Emil se ridică și-mi atinge genunchii. Știu bine că rânjește. În câteva secunde se va încolăci pervers peste mine.

Atâta nedreptate! Universul e în stare să-ți batjocorească și cenușa.