Robert nu vedea nimic datorită mâinilor ce serveau drept cortină ochilor săi curioși. Mama îi pregătea o surpriză ce avea să se ivească curând. Urma să pășească într-o lume nouă, adică în camera proaspăt pregătită.

– Gata, Robert? Eu și tati ne-am dat silința pentru a realiza ceva drăguț.

– Doar ia mâinile! Vreau să o vad! A spus el plin de impaciență.

Mama și-a depărtat mâinile ca băiatul să poată devora din priviri darul pentru a zecea aniversare.

Pe chipul lui Robert s-a format un zâmbet coroborat și de un râs plin de satisfacție.

– Minunată! A zis laconic, neputând să găsească un cuvânt mai potrivit.

O cameră mare, cu pereți ce purtau galbenul și seninătatea soarelui. În capăt, lângă ferestre, se găsea un birou bej, dotat cu suficiente sertare în care să își țină cărțile. În partea stângă a biroului stătea impunător un dulap mare, cafeniu. În sfârșit, avea destul spațiu pentru a depozita hainele. În dreapta biroului era patul. Patul arata foarte comod și parcă îl invita la un somn odihnitor. Parchetul lucios nu era complet despuiat. Acesta purta un covor cu eroul “Batman”, erou acum aproape de Robert de cate ori avea un coșmar. La capul patului era biblioteca deja umplută cu benzile desenate favorite.

Robert s-a instalat rapid în camera primită. Se simțea minunat și își putea desfășura activitățile mai bine ca în vechea cameră. Nivelul de concentrare a crescut datorita ordinei ce îl înconjura, așa acumulând rezultate școlare deosebite. De asemenea, acest mediu îi limpezea mintea, ajutându-l să ia decizii mai bune.

Totul mergea de minune, însă omul are tendința de a pierde aprecierea față de ceea ce devine o obișnuință. Nu a durat mult până ce primele semne ale dezordinii au apărut.

Coșul de gunoi nu a mai putut înfuleca ambalajele, fiind sătul de câte conținea. Robert nu a vrut să se ocupe de gunoi, preferând să împrăștie mizeria sub birou, în speranța că vor rămâne ascunse în umbră. Dar nu a fost asa. Sticle goale de suc au împânzit parchetul cândva lucios, iar acum învelit în praf.

Robert, pasionat de desen, a fost pentru cameră un Da Vinci al dezordinii. Băiatul a reușit sa împrăștie vopsea atât pe pereți, cât și pe covor. Batman de pe covor era pătat de verde, de parcă „Joker- ul” i-a făcut o vizită.

Nici dulapul cafeniu nu a avut o soartă mai bună. A căzut la datorie, fiind ciuruit de săgețile jocului Darts. La fel și biblioteca, rănită de ghiuleaua-minge de fotbal.

Mama băiatului i-a spus mereu că “Cerul e limita”. Robert nu putea ajunge la cer încă, dar tavanul era mai aproape. A sărit în pat până a atins cu degetul cerul alb de var. Desigur, patul s-a rupt. Un sacrificiu mare pentru dorința băiatului.

Timpul a trecut, făcând sesizabilă diferența dintre o camera curată și una murdară. Robert nu se mai simțea în largul lui. Dezordinea din jur a dus la dificultăți în învățare și rezolvarea temelor. Îi era greu să se concentreze când în jurul său domnea haosul mizeriei. Mintea sa nu funcționa cum trebuie într-un astfel de mediu.

Într-o noapte, băiatul s-a trezit pentru a merge la toaletă. Era întuneric și, când s-a dat jos din pat, a avut parte de un accident. A alunecat pe o sticla goala și s-a lovit la spate.

– Camera stupidă! Am ajuns să îmi rup gâtul în camera mea! Porcărie de cadou! S-a înfuriat Robert.

Dar, în bezna totală, a stat și a cugetat. Sticla goală nu făcea parte din cadoul primit. Ea era

rezultatul faptelor sale. Nu doar sticla, toată mizeria din cameră se datora lui. Această dezordine, aparent inofensivă, și-a lăsat amprenta asupra mintii sale.

Robert a aprins veioza și a privit în jur. În fața ochilor avea un dezastru. Trebuia să schimbe aceasta.

– Cum am primit darul… și cum a ajuns. A gândit cu voce tare.

A doua zi, Robert și-a rugat mama să îl ajute la curățenie. După câteva ore, camera arata ca nouă.

Băiatul a simțit că parcă s-a întâlnit cu un vechi prieten ce i-a lipsit.

– Acum că e curat, am să ies afară la o mica plimbare.

Ieșit din bloc, Robert a inspirat aerul de afară. Dar ce a pătruns în nările sale nu a fost plăcut. Era un miros greu de gunoi ce venea de peste tot. Apoi, băiatul a început să se plimbe de- a lungul străduței.

Peste tot în jurul lui erau pungi de plastic și alte gunoaie. Robert călca un covor de chiștoace și semințe ce îi provoca dezgust. De ce oamenii nu pot arunca gunoaiele la pubelele amplasate? S-a întrebat el.

Răspunsul l-a aflat observând mizeria lăsată lângă coșuri. Oamenilor pur și simplu nu le păsa de poluare.

Robert a ieșit în speranța că se va simți bine, dar s-a înșelat. Nu se putea simți bine. Ba chiar îl irita.

Înainte să se întoarcă în casă, băiatul iar a gândit cu voce tare:

– Cum am primit darul… și cum a ajuns!