Numele meu este Serpină Mihai. Am nouăsprezece ani, am un apartament, am o noptieră, am o priză fix lângă pat, am cuptor electric, am fotoliu, am becuri, am întrerupătoare, am portofel, am adidași, am șapcă, am geacă de iarnă, am cremă de soare, am burete de vase, am deodorant și pot spune că, recent, am devenit un zeu.

Ai văzut ce am făcut aici? Am enumerat tot felul de lucruri obișnuite, cu care s-ar putea mândri majoritatea (lăsând la o parte priza de lângă pat, valabilă doar celor atinși pe cap de Confortul Suprem), iar apoi, pentru intrigă, am încheiat cu “am devenit un zeu”, cumva să arunc “bomba” după niște “gloanțe oarbe”.

Dar nu vorbesc prostii! Sunt un zeu! O zic cu mâna pe trident, fulger sau ce crezi tu că mai are un zeu. În fine, glumeam la ultima parte, nu mă refer la acel tip de zeu de care ai auzit în legende. Am devenit un altfel de zeu, unul ce stă îngropat în fiecare din noi.

În această scurtă poveste, voi vorbi despre zeificarea mea și sper să inspir mai multă lume în a-și atinge potențialul de ființă superioară.

Ca să ajungem la embrionul poveștii, ne vom întoarce în timp, în urmă cu două luni, mai exact, într-o zi din luna aprilie. Părea a fi o zi obișnuită, una ce s-ar fi pierdut lejer în mulțimea de alte zile, dar s-a sfârșit cu un răsărit, spre deosebire de celelalte.

Era luni, luni cu “l” de la “la treabă” pentru majoritatea, si cu “l” de la “lâncezeală”, în cazul meu. De fapt, la mine, toate zilele săptămânii începeau cu acest “l”.

Am deschis ochii. Soarele îmi ataca “oglinda sufletului”. Nu am prins razele juvenile ale dimineții, ci pe cele deja mature, ale prânzului. Fiindcă nu m-am trezit devreme, am ratat orele online (Eram împăcat știind că nu era așa aproape bacul și că mama era mai mereu plecată cu munca, deci nu mă putea certa).

Ca în fiecare “dimineață”, mi-am setat obiectivele pentru zi. Sincer, greșesc când folosesc pluralul acestui cuvânt. În realitate, a existat mereu un singur obiectiv, și anume, PLĂCEREA imediată. “Cum fac rost de PLĂCERE rapid?” “Cum fac rost de mai multă PLĂCERE?” “Dacă nu-i de ajuns atâta PLĂCERE?”, “Poate PLĂCEREA asta n-o să mă mai satisfacă la un moment dat!” cam astea erau vorbele ce rulau în capul meu zilnic.

Așa că, ce am făcut? M-am ridicat din pat, am deschis geamul și m-am sprijinit de pervaz. Nu, nu ca să încep ziua cu aer proaspăt, revigorant, ci pentru a-mi aprinde o țigară. Pe lângă țigară, aveam la îndemână și o sticlă din plastic umplută cu cafea veche, fiindcă lenea e dușmanul cafelei proaspete și aliatul celei vechi.

Cafeaua și țigara erau deja o rutină, dar ce-i mai rău este că cele două PLĂCERI umblau pe o stradă abia asfaltată, lâsând urme adânci și greu de remediat. Întocmai, această stradă era stomacul meu, stomac care era complet gol în acele momente.

Cu fiecare fum și fiecare gură din cafea, PLĂCEREA acționa ca o pătură călduroasă ce-mi învelea creierul înfrigurat. În ciuda stării de greață și a stomacului ce îmi lua foc, simțeam împlinire, o împlinire toxică.

După epuizarea tigarii și a cafelei, starea de rău provocată m-a trântit înapoi în pat. De acolo, demonul PLĂCERII imediate continua să mă bântuie, folosind cea mai vicleană armă: TELEFONUL MOBIL.

Pentru început, am deschis Instragram-ul. Oh, notificările aplicației mă extaziau! Primeam atâtea like-uri la postări așa de mediocre, toate venind de la alți utilizatori cu postări mediocre, transformând Instagram-ul într-un ciorchine de struguri mediocri, din care putea ieși doar un vin, la rândul lui, mediocru. Da, “mediocru” e cuvântul ce poate descrie perfect majoritatea conținutului din aplicație.

După o sesiune de Instagram, țigări și multe snacks-uri (mâncarea nesănătoasă îți aduce aportul de energie necesar pentru a-ți prăji mintea în online), PLĂCEREA obținută a început să sece, așa că am mutat bălăceala într-un alt lac, încă plin: YOUTUBE

În timp ce urmăream videoclipuri pe YouTube, soarele, de asemenea, mă urmărea prin fereastră. Era dezamăgit de mine.

-La naiba! Se enerva soarele, Serpină Mihai iar și-a pus în plan să-și piardă toată ziua pe YouTube. Sunt dezgustat! O să dispar mai repede, doar să nu-l privesc așa!

Soarele nu blufa când a zis ceea ce a zis. Am petrecut câteva minute hipnotizat de aceleași videoclipuri pe care le-am tot revăzut, aceleași vlog-uri neinteresante, aceleași melodii, același “top zece faze amuzante”, iar soarele a dispărut subit, seara intrând în tura a doua. Cam asta e puterea YouTube-ului, face timpul să treacă rapid, cât ai spune “mai mă uit la un singur video”

PLĂCEREA rețelelor de socializare și a YouTube-ului este un blat pufos, bine însiropat și îmbrăcat în cremă fină, dar cireașa de pe tort una rămâne.

În acea perioadă, comunicarea și apropierea de o fată mi se păreau a fi pagini rupte dintr-un basm. Stima de sine scăzută (obiceiurile nesănătoase alimentând-o) mă împiedica în a folosi telefonul și pentru a trimite mesaje fetelor din listă.

În schimb, prin telefon îmi era ușor să folosesc o alternativă a acestei probleme, una deloc sănătoasă, la care recurg majoritatea băieților.

Internetul este îmbuibat cu videoclipuri (în mare parte gratuite și ușor de accesat) cu fete atrăgătoare. Prin câteva click-uri, pe ecran apar cele mai apetisante domnișoare, care îți cântă, îți recită poezii, pictează în transmisie directă, te învață limbi străine, prezintă rețete culinare și lista continuă. Tu le privești absorbit tot, simțind că nu vrei să se mai termine momentul. E o PLĂCERE oarecum inegalabilă, ce creează o DEPENDENȚĂ uriașă în rândul băieților, dar și a bărbaților.

Partea tristă este că, atunci când PLĂCEREA își găsește finalul, rămâi dezgustat de “drăguțele” ce îți împânzesc ecranul. Ești dezgustat de tine. Recunoști că nu-ți face bine această activitate, dar știi bine că mereu vei reveni la ea. Ești blestemat să folosești internetul pentru un moment “alături” de fetele invizibile.

După ce am terminat cu vizionarea acestor domnișoare, mi-am continuat lâncezeala, tot pe telefon, până am auzit cheia deschizând ușa apartamentului.

Ceasul afișa ora unu dimineața. Mama s-a întors de la muncă. Mult iubita mea mamă mi-a intrat în cameră, unde a găsit……suspans…..NIMIC NOU!

Miros de țigară, dezordine pe birou, rufe murdare și un pat nefăcut în care stătea tolănit motivul pentru care se putea cataloga drept “om fericit”: Acel Serpină Mihai, adolescentul leneș, sclav al PLĂCERII de moment, ce nu cunoștea fericirea câștigată prin efort, fără aspirații și fără proiecte de viitor care aduc adevărata împlinire.

-Ai fost la ore azi? M-a întrebat mama

-Nu, i-am răspuns.

-Ai spălat vasele?

-Nu,

-Ai învățat ceva pentru bac?

-Nu.

În conversația noastră nu se afla cine știe ce logică complexă. Mama punea o întrebare, eu răspundeam cu “nu”. Mă rog, asta până când am decis să condimentez puțin discuția, schimbând rolurile.

-Mamă, am început, îmi poți face ceva bun să mănânc?

-Da, mi-a răspuns.

Repet, ea e mult iubita mea mamă! Știind că nu pot dormi doar cu snacks-uri în stomac, s-a urnit și mi-a pregătit mâncare adevărată. Ea mă va iubi mereu, oricât de mult aș dezamăgi-o.

Odată ce am aspirat și ultima spaghetă îmbujorată de la sosul roșu, corpul m-a invitat să iau loc intr-o barcă cu saltea comodă și perne moi, gata să mă poarte pe calmul lac al somnului. Am acceptat invitația și m-am contopit cu patul.

SOMN USOR! (spoiler, nu a fost un somn ușor)

M-am trezit într-o cameră goală, cu gresie, pereți și lumină de culoare albă. Semăna cu încăperea unui spital. Exista o singură fereastră, larg deschisă, prin care se vedea cerul îmbrăcat în smoală.

O voce s-a auzit din pereți, lăsând în urmă un ecou rece, dar cumva cald. Era vocea mea, chiar dacă nu eu am vorbit:

-Vrei să devii un zeu? Te pot transforma.

Nu am știut cum să reacționez. Era o propunere interesantă. Chiar îmi doaream să ajung zeu, cine n-ar vrea?. Mă întrebam dacă să răspund cu voce tare sau să-mi folosesc gândul, având în vedere că tot cu mine vorbeam.

Nu am avut timp să fac ceva, fiindcă atenția mi-a fost distrasă de către o vrăbiuță ce a intrat pe fereastră și s-a așezat la picioarele mele.

-Vrei să devi un zeu? Te pot transforma, mi-a zis vrăbiuța.

În acel moment, simțeam cum capul îmi pulsează, vrând să explodeze. Ceva îmi ardea creierul. Senzația de incendiu violent în craniu mă făcea să tremur. “Oare ce este?” mă tot întrebam. Am aflat imediat.

Din nări au început să îmi iasă viermi. Creaturile dezgustătoare cădeau pe gresie în număr mare. Mi-au sărit din nas așa de mulți viermi, încât nările îmi sângerau, iar sângele ajuta viermii să se scurgă și mai rapid, ca un topogan cu apă.

Eram înfricoșat. Nu înțelegeam ce se petrece. Tot ce făceam era să privesc vrăbiuța care ciugulea cu poftă viermii întinși pe gresie.

-Vrei să devii un zeu? Te pot transforma, zicea vrabia după fiecare vierme înfulecat.

-Vrei să devii un zeu? Te pot transforma, continua la rândul ei și vocea din pereți, adică vocea mea.

Ce am observat atunci a fost faptul că vocea vrăbiuței îmi oferea mai multă încredere. Aveam impresia că ființa zburătoare este cea care mă poate ajuta.

-Da, vrabie! Vreau să mă transformi în zeu.

Cu fiecare vierme mâncat, micuța pasăre creștea în dimensiune. S-a tot mărit până a luat înfățisarea unui porumbel alb, mândru și grațios.

-Ca să te transform în zeu, trebuie doar să-mi dai mâncare în continuare, a zis porumbelul flămând.

-Nu-l asculta! Se răsti vocea din pereți, eu sunt unica ta alegere. El îți vrea răul!

Îmi ignoram vocea. Voiam să merg pe mâna porumbelului până la capăt. Ma rog, pe “aripa lui până la căpăt”.

-Puterea stă ascunsă în tine, în vocea ce o auzi acum, încerca să mă convingă cel invizibil.

-Hrănește-mă, doar hrănește-mă, repeta porumbelul.

Am fost luat prin surprindere atunci când pasărea și-a fluturat aripile până s-a ridicat la nivelul capului meu, începând să-mi înhațe viermii direct din nări.

În momentul acestei apropieri, am constatat că porumbelul purta un miros puternic de tutun, aripile puse în mișcare răspândind duhoarea în toată încăperea, ca spray-ul de cameră.

De asemenea, ochii animalului au luat forma a două mici ecrane, pe care se distingeau imagini cunoscute. Într-un ochi vedeam Instagram-ul, în celălalt YouTube-ul. Apoi, în ambii ochi au apărut domnișoarele virtuale, mereu pregătite pentru băieți.

Ochii lui mă aruncau în transă. Simțeam PLĂCERE! Simțeam PLĂCERE! Simțeam PLĂCERE! Simțeam PLĂCERE! Simțeam PLĂCERE! PLĂCERE! PLACERE! PLĂCERE! PLĂCERE! PLĂCERE! PLĂCERE!

-Ai grijă! Țipă vocea din pereți. Înamicii au chipul prietenilor.

Abia asimilasem vorbele auzite, când porumbelul, hrănit suficient, a trecut prin ultima schimbare. Penele albe, pătate cu sângele din nas, s-au înegrit, precum cerul de afară. Ființa aparent blajină a devenit o CIOARĂ, una monstruoasă.

Într-o clipită, cioara s-a repezit la ochii mei și mi i-a sfâșiat cu ghearele. Am orbit total. Pasărea fioroasă îmi zgâria fața. Am căzut lat, știind că ceea ce mi s-a arătat drept “prieten”, urma să mă devoreze, așa cum a făcut cu viermii. M-am zvârcolit ca un porc la tăiere și ultimele cuvinte auzite au venit din partea vocii din pereți:

-Trebuia să mă asculți, a fi zeu nu înseamnă a te desfăta în PLĂCERE imediată.

Ulterior…am murit.

Moartea din vis s-a dovedit a fi doar un nou început. M-am trezit în patul meu, iar ceasul indica ora opt dimineața. De mult n-am mai fost așa matinal!

-Uh, ce bine că a fost doar un vis, răsuflasem ușurat.

Am părăsit patul și m-am apropiat de fereastră. Dar, ceea ce zărisem pe pervaz mi-a înghețat sângele. Era o vrăbiuță gingașă, asemenea tuturor vrăbiuțelor.

-Vrei să devi un zeu? Te pot transforma, zise vrăbiuța.

Înlemnisem. Poate nu m-am trezit, de fapt? Nu! Imposibil! Eram cât se poate de treaz. Nici măcar vis lucid nu puteam numi ceea ce trăiam.

Acea senzație stranie de arsură la nivelul capului se repeta. Stiam ce urmează. Voi da undă verde viermilor, iar ospățul “inocentei” vrăbiuțe va avea loc, ca mai apoi tot eu să ajung desert.

Imediat, ajutorul cândva ignorat s-a zămislit.

-Ucide vrabia! Așa te vei transforma în zeu!

Era vocea mea, doar că acum nu venea din exterior, ci din interior. Ea era forța mea lăuntrică pe care trebuia să o ascult de la bun început.

Înainte ca viermii să îmi inunde nările, am apucat vrabia cu fermitate și am izbit-o de podea. Făptura haină se zbătea neajutorată. Asta îmi oferea motiovație să scot la iveală ce aveam mai sălbatic. Am călcat-o în picioare până a tâșnit sânge din trupul ei malefic. Așa mult sânge a împrăștiat încât era să alunec și să îmi sparg capul. Oh, ce mă înfuriase tentativa ei de a-mi face rău în mod indirect.

Câteva lovituri mai târziu, vrabia ce spera să capete forma ciorii, a luat aspectul unei chiftele scfundate în prea mult sos roșu. A murit și pot spune că a murit în modul brutal pe care îl merita.

-Felicitări! Vorbi vocea interioară. Ești un zeu acum!

Mi-am suflat nasul într-un șervețel găsit pe birou. În el am găsit viermi morți, ce s-au uscat rapid și s-au prefăcut în cenușă. Gata! Am scăpat și de viermi, dar și de vrabia aia ticăloasă!

Servețelul a fost aruncat peste resturile inamicului. Apoi, m-am sprijinit de pervaz. Nu, nu ca să-mi aprind o țigară și să beau cafea stătută, ci ca să inspir aerul revigorant. Da, o schimbare semnificativă. Gata cu PLĂCEREA imediată! Un zeu își găsește fericirea în lucruri ce necesită timp.

-Ar trebui să strâng cadavrul vrabiei? mă întrebasem cu voce tare.

Vocea lăuntrică a dat verdictul:

-Nah, lasă-l așa. Mama ta o sa fie foarte mândră la vederea crimei.

Vocea avea dreptate. Mama merita să observe cum am redecorat camera cu sângele jigodiei ăleia cu aripi.

Aici se incheie povestioara. Cam așa am devenit un zeu…e RÂNDUL TĂU să omori vrăbiuțe în dormitor și să-ți scoți din nas viermii ăia slinoși!