În infinita smoală, cu nenumărate puncte luminoase ce seamănă cu ochii prădătorilor noaptea, era scufundată nava spațială extraterestră numită Edulac. Nava călătorea prin spațiu de mii și mii de ani, fiind cel mai optim mod de a circula pentru extratereștri.

Pe unul dintre lungile coridoare ale sectorului STIINȚE-EDULAC, un bunic mergea de mână cu nepoțelul său.

Cei doi extratereștri aveau piele mov, cu solzi, tentacule în loc de picioare, câte șase ochi în cap, degete lungi cu gheare și spini în loc de păr.

Bunicul era profesor specializat în STUDIEREA VIEȚII PĂMÂNTENILOR, iar micuțului alăturat i-a fost promisă o scurtă excursie la “muncă la tataie”.

-Mulțumesc din suflet că m-ai invitat aici, bunicule, zise nepoțelul cu recunoștintă.

Bătrânul extraterestru s-a oprit din mers. Privi copilul cu ochi blânzi, protector și, după ce i-a înfipt ghearele în carnea fragedă de pe braț, i-a smuls-o și apoi a înfulecat-o rapid. Brațul nepotului s-a regenerat într-o clipită, amândoi zâmbindu-și cu iubire.

Acesta era felul în care extratereștrii își arătau afecțiunea, devorându-și carnea care oricum creștea la loc. Un fel de îmbrățișare sau sărut, așa s-ar asemăna.

-Dragul meu, spuse bunicul, te-aș lua cu mine peste tot, chiar și pe Planeta Pierdută! Obișnuiește-te cu holul ăsta, mami a ta zicea ca vrei să-mi fii asistent când mai crești.

Copilul își agită tentaculele entuziasmat și strigă:

-Abia aștept să lucrez cu tine și să desenez pe față toti subiecții! Iar celor cei mai frumoși o să le mănânc toată carnea de pe gât!

Bătrânul extraterestru se așeză pe vine, încât să poată vedea ochii nepotului de la aceeași înălțime. I-a spus, sever:

-Băiatul meu, n-o să poți face ce vrei tu în laborator. Sunt niște reguli ce trebuiesc respectate cu strictețe.

Micuțul extraterestru s-a îmbufnat și spinii din cap i se pleoștiră bleg.

-Oh, m-am săturat de reguli! Peste tot doar reguli! Vreau să merg undeva unde nu există așa ceva!

-Reguli sunt peste tot, fără ele ar fi un haos. Odată ce le vei înțelege, importanța lor o să capete sens.

Spinii nepoțelui se încolăciră. Acesta era un semn că i-a fost stârnită curiozitatea.

-Chiar și viața are reguli? Îl întrebă el.

-Desigur, viața-i plină de reguli nescrise. S-ar părea ca mami și tati n-au purtat acea discuție cu tine. Nu mă miră, ești încă micuț, dar eu le pricepeam deja la vârsta ta, zise bunicul.

-Mi le poți spune și mie?

Extraterestrul privi în gol câteva secunde, încercând să găsească niște cuvinte potrivite pentru înțelesul copilului.

-Ce ne place nouă, extratereștrilor?

-Să distrugem planete, începu copilul, le dizolvăm din existență una câte una. E așa frumos!

-Și de ce crezi că le exterminăm cu atâta drag?

-Nu știu exact, bunicule, fiindcă așa facem noi, pur și simplu?

-Există un motiv mare și important. Distrugerea planetelor ne asigură o devorare plăcută după ce murim. Știai și tu că murim la un moment dat, nu?

Informația nu a fost răsunătoare pentru copil, s-a auzit mai mult ca un ecou. Aflase deja acest aspect al vieții de la părinți. Ce-i drept, cei șase ochi au vărsat lacrimi la început, dar ulterior, mintea sa necoaptă a ignorat adevărul auzit.

-Da, știu că murim cu toții, tataie. Da’ tu spui că după moarte o sa fim devorați? Așa cum îmi devorezi tu carnea mereu? Dacă-i așa înseamnă că-i frumos după ce ai murit!

Bunicul era fascinat de istețimea băiatului. Nu avea să uite niciodată această conversație.

-Uite cum e. Noi toți avem un înger. E invizibil. Nu-l vedem, însă există. În viață, cu cât anihilezi mai multe planete și ființe vii, cu atât devine mai flămând îngerul și, când ți-a venit timpul, el te va mânca tot. Nu doar că va mânca din tine, nici nu te vei mai regenera, ca atunci când trăiești. O să te halească și vei dispărea.

-Ce tare! Făcu el surescitat, ești mâncat și nu te regenerezi! Asta-i cea mai mare iubire care există vreodată! O să ajut extratereștrii să distrugă cât mai mult, ca îngerul meu să mă mănânce cum n-a mai fost nimeni mâncat.

-Bine gândești, felicitări! Dacă așa procedezi în viață, o să îți fie bine, altfel, te așteaptă o soartă îngrozitoare. Cei care nu participă la distrugere și trăiesc rebel, după moarte se trezesc într-un loc întunecat, unde carnea crește pe ei la nesfârșit și nu-i nimeni să mănânce din ea.

Ochii micului extraterestru s-au bulbucat de parcă erau două mingi dezumflate în care s-a pompat aer.

-Oribil! Oribil și iar oribil! O să fiu cel mai bun extraterestu și, la final, n-o să crească nici o carne pe mine pentru totdeauna.

Cei doi și-au mușcat reciproc din degetele ce se refac. A fost acel moment, bunic-nepot, de care amândoi aveau nevoie. Desigur, aveau să urmeze mai multe, însă acesta ținea de copilărie, deci era aparte.

-Să mergem, băiatul meu. O să vezi laboratorul meu…și oameni.

Laboratorul bunicului era o încăpere foarte spațioasă, plină de computere, stative, eprubete, microscoape și…oameni înconștienți așezați în containere cilindrice din sticlă, umplute cu un lichid verde, vâscos.

-Aceștia sunt oamenii, niște ființe inferioare nouă ce trăiesc pe planeta Pământ, a zis bătrânul.

Copilul și-a lipit mâna de unul dintre containere și privi ochii închiși ai omului, abia vizibili din cauza lichidului verde.

-Tataie, oamenii ce cred despre viață? Ei zic că are reguli așa cum spui tu?

Bunicul a râs în hohote, de parcă a fost întrebat dacă pietrele au sentimente.

-Sunt așa involuați oamenii ăștia, dar și ei cred în tot felul de chestii.

-Cum ar fi?

-Am analizat gândirea a majoritatea dintre subiecți și am aflat tot felul de aberații. Unii cred ca în viață, binele și răul se întorc. Adică, dacă faci bine cuiva, ți se întoarce binele sub o anumită formă și, în cazul răului, la fel. Altă prostie – unii se gândesc că după moarte, cei buni în viață ajung pe un tărâm frumos, plin de fericire, iar cei răi într-un loc întunecat, unde suferă. Mai mult, unii ar zice că se reîncarnează și retrăiesc vieți la nesfârșit.

-Și dacă-i adevărat ce cred ei și astea sunt legile vieții de fapt? întrebă copilul.

Peste chipul bunicului s-a lăsat o umbră, însă și-a păstrat zâmbetul, ca o subtilă rază de soare.

-Nu, nu-i adevărat. Ce ți-am spus eu despre anihilare și îngeri e adevărul. Cu toții o știm. Oamenii ne sunt inferiori și au tot felul de idei asemenea lor.

-Da noi de unde știm că îngerii nostri există și că ne vor devora? A văzut cineva îngerii?

Extraterestrul, care se simțea cumva atacat, a răspuns grăbit:

-Nu, nimeni nu i-a văzut. Pur și simplu știm că așa e. Așa spun toți.

-Da’ dacă și oamenii spun la fel? Care are dreptate? Care sunt regulile vieții cu adevărat?

-Dragule, noi avem dreptate. Atât trebuie să îți amintești. Noi, extratereștrii avem adevărul despre viață.

Micul extraterestru, observând că bunicul nu vrea să continue acel subiect, a ales să îi răspundă cu jumătate de gură, adică pe jumătate sincer:

-Te cred. Așa este.

Acum, eu chiar mă întreb: care sunt de fapt regulile vieții? Cine are dreptate? Extratereștrii care susțin ca prin distrugere vor găsi cea mai mare formă de iubire în lumea de apoi, sau oamenii ce spun că binele și răul se întorc, că ajung în rai sau iad, ori că se pot reîncarna?

Extratereștrii au NEVOIE de afecțiune și bună-stare, asemenea și oamenilor care, pe lângă aceasta, au NEVOIE și de dreptate. Dacă faci bine, primești bine, dacă faci rău, primești rău. Au NEVOIE de dreptate și recompensare.

Este de subliniat cuvântul NEVOIE aici, deoarece din acest cuvânt s-au născut “regulile vieții”

Ne oferim atâta importanță încât intervenim în ceea ce înseamnă sensul vieții prin NEVOILE noastre.

Cam atât.