Oare cunoști și tu acel moment în care ai un coșmar și tot ce îți dorești este să te trezească cineva? De când am fost înmormântat, trăiesc constant un vis înfricoșător, iar tu nu reușești niciodată să mă trezești, nici când îmi scoți cadavrul din sicriu și îl sprijini de piatra funerară. Sau poate nici nu vrei să mă scapi de el…

Nici măcar nu ai participat la înmormântarea mea. Dar acum simți nevoia să mă vizitezi. Iei lopata și sapi în pământ până dai de sicriu. Apoi, îmi scoți trupul încă acoperit de carne și îți îndeplinești nevoia.

Nu îmi oferi consolare, nu încerci să îmi amintești că nici un coșmar nu e veșnic, sau măcar să îmi compătimești soarta. Tot ce faci este să îți odihnești capul de pieptul meu, pentru a-ți găsi liniștea. Stăm așa și ore bune. Obrazul tău este lipit de carnea intrată în putrefacție, iar al meu rezemat de piatra rece a mormântului.

După ce îți simți sufletul revigorat, eu devin inutil…mă transform în cadavru. Atunci, mă ingropi la loc cu silă, fără să îmi lași un “la revedere”. Iar când, din nou, ai inima tulburată, te întorci la mine și mă dezgropi încă o dată. Doar pentru a-mi folosi pieptul pe post de pernă tămăduitoare.

Amândoi știm că nu mă vei putea folosi la nesfârșit. Destul de curând, carnea de pe mine va dispărea. Voi ajunge un schelet al cărui piept nu va fi confortabil pentru capul tău. O dată ajuns aici, vei uita de existența mea și mă vei putea numi cu adevărat “mort”.

Dar ține minte ceva: Nu am nevoie de tine pentru a scăpa de coșmar. Acesta se va disipa singur în momentul în care și ultimele mele rămășițe vor dispărea. Atunci voi avea parte de somnul etern, adică singurul somn cu adevărat odihnitor…