Capitolul 1

Alex își fuma țigara contemplând cerul ploios. Privea fascinat cum plutește scrumul dincolo de marginea podului mare. “Ce seară minunată în Parcul Moghioroș!” Adolescentul socoti mai bine ce a gândit și și-a dat singur replica. “De fapt, nimic nu mai e minunat de un an. Mai exact din ziua în care Năpăstuitorul și Ochii Hoțului au distrus lumea”.

Credeți-mă pe cuvânt când spun că omenirea a fost nenorocită peste noapte. Cine ar fi crezut în existența unei forțe supranaturale ce a furat într-o secundă comoara cea mai de preț a lumii, visurile? Sunt destule de povestit și va fi nevoie să ne întoarcem în timp, mai precis cu doi ani în urmă.

În acea perioadă, o ființă superioară a luat naștere. Năpăstuitorul îl chema. Un bătrân morocănos ce și-a propus, așa cum o spune și numele, să aducă peste omenire nedreptatea. Umbra îi era împărăția, iar puterile sale puteau crește doar prin susținerea spirituală și energetică a unor adepți.

Dar cine ar sluji o ființă ca Năpăstuitorul? Un demon cu mintea inundată de gânduri malefice! Simplu! Cei ce puteau beneficia de pe urma catastrofei pregătite de el.

Năpăstuitorul le-a oferit un târg puținilor oameni cu care a intrat în contact. Slujirea sa, în schimbul împlinirii garantate a tuturor visurilor tânjite. Dar aceasta implica sacrificarea nevinovaților. Ca năpăstuitorul să le dea viață visurilor, mai întâi trebuia să ucidă visurile celorlalți oameni ce nu i s-au alăturat.

Imaginați-vă viața fără visuri! Este asemenea unei vile cu porțile ferecate pe veci, ca un pahar a cărui apă nu poate trece de buze. Este zidul subțire, dar impenetrabil, ridicat între atingerile a două suflete îndrăgostite. Absența visurilor înseamnă un pumnal nu înfipt în inimă, ci în suflet.

Adepții Năpăstuitorului, adunați din toate colțurile lumii, purtau numele de Ochii Hoțului. Niște oameni egoiști ce și-au pus dorințele cele mai arzătoare deasupra binelui majoritar. După un an de slujit în secret, conducătorul lor și-a dus la capăt misiunea.

Era o zi de iarnă, când aproape toată lumea a fost cuprinsă de o amețeală asemănătoare cu cea a alcoolului. Unii chiar au leșinat. În fine, ce contează este faptul că o dată ce și-au revenit din starea de rău, oamenii și-au pierdut înzestrările. Talentele îngropate în adâncul lor au fost șterse mai repede ca și creionul sub atacul radierei. Puietul destinat să ajungă un pom impunător și roditor a fost secerat fără pic de milă.

Visurile Ochilor Hoțului au înflorit, în timp ce restul oamenilor putrezeau din interior. La început, nimeni nu pricepea ce s-a petrecut. Au fost tot felul de zvonuri, cum că omenirea a fost pedepsită de un Dumnezeu, până când adevărul a vorbit.

Un membru din Ochii Hoțului, cuprins de remușcări, a făcut publică identitatea Năpăstuitorului. Ar fi dat în vileag și numele celorlalți slujitori dacă nu ar fi fost găsit mort. Acest adevăr doar a stârnit mai multă frustrare și furie.

Nu a durat mult până să se producă inevitabilul. Lipsa speranței a bătut palma cu depresia, care mai apoi a strâns mâna cu o sinucidere în masă. Așa s-a redus populația la un număr infim. Planeta a ajuns în palmele Ochilor Hoțului.

Dar, cei ce nu și-au luat zilele o dată cu pierderea visurilor, s-au unit în grupuri menite să recupereze ce le-a fost furat. Încă aveau speranța de-și recăpăta visurile, înfruntându-l pe Năpăstuitorul a cărui locație trebuia aflată urgent.

La unul dintre aceste grupuri se holba și Alex de pe pod. Membrii s-au adunat la scena parcului, lângă lac. Adolescentul a trimis o cerere pentru a li se alătura și a fost acceptat după câteva verificări.

Alex a folosit balustrada drept scrumieră. A început să traverseze podul cu ochii îndreptați spre scenă. Visul său încă putea fi salvat.

Capitolul 2

-Din câte puteți observa, avem un nou aliat. Spune-ne, tinere, care este visul tău?

Acestea au fost cuvintele ce i-au fost adresate adolescentului de către liderul lor, domnul Toader. Domnul Toader i-a vorbit de pe scenă, iar privirea sa îi pătrundea toată ființa.

Alex, așezat în prima tribună, a răspuns:

-Numele meu este Alexandru, iar visul meu este de a deveni un scriitor de succes.

Cele douăzeci de persoane adunate (atât bătrâni, cât și proaspeți în viață) l-au salutat în cor:

-Bună, Alexandru!

Când liniștea s-a lăsat, domnul Toader a continuat cu întrebarea adresată cândva fiecărui membru:

-Cum ai simțit Ziua? Îți amintești exact impactul ei?

Alex, mai timid de fel, a stat câteva secunde până să vorbească. Teama de a nu se umili prin cuvinte stâlcite sau bâlbâit îl impingea în a analiza tot ce urma să zică.

-Amețeala m-a speriat destul de tare. Sunt cu analizele la zi, mă rog, eram. Nu m-a mai înțepat nici un doctor de când au ajuns pe cale de dispariție.

Cu toții au zâmbit la gluma sa.

-După ce mi-am revenit fizic, continuă Alex, m-am întors la laptop pentru a scrie. Lucram la un roman horror și mă aflam la finalul lui. Când am dat să apăs tastele, mi-am dat seama că nici o idee nu-mi mai curge prin minte. Cuvintele nu doreau să mai fugă pe ecran. Pur și simplu, partea artistică din mine a pierit.

Alex făcu o pauză, încercând să își stăpânească plânsul. Și-a sters lacrimile ce au apucat să depășească bariera și a revenit:

-Talentul meu de scriitor s-a evaporat. O parte din mine a murit!

-Îți înțelegem durerea, a zis domnul Toader. Dar nu uita că împreună îl putem găsi pe acest Năpăstuitor și pe Ochii Hoțului. Cu mult efort vom avea din nou ceea ce ne-a fost furat! Ai făcut alegerea corectă, alăturându-te cauzei noastre nobile.

Capitolul 3

Scena nu mai susținea doar greutatea corporală a domnului Toader. Lângă lider stătea și o doamnă elegantă. Ținea privirea în pământ, semn că purta în inimă o rușine profundă. Domnul Toader a invitat-o alături de el pentru a-l pune la curent pe Alex cu situața curentă a grupării.

-Numele ei este Emilia, spuse liderul. Până de curând a făcut parte din Ochii Hoțului.

În acel moment, Alex simți fiara interioară ce-i spunea să ucidă ființa din fața ochilor. Chipul I se contorsionă într-o grimasă plină de ură. Domnul Toader a avut grijă să îl calmeze la timp:

-Știu ce emoție trăiești. Ai vrea să îi tai gâtul pe loc.

“Aveți perfectă dreptate, domnule căpitan”, gândi Alex.

-Dar acum este de partea noastră, reluă Toader. A sosit la momentul potrivit. Clarifică, Emilia!

Emilia nu îl privea în ochi pe Alex. După un oftat trist, i-a dezvăluit povestea sa și motivul ce a împins-o spre Ochii Hoțului:

-Fiul meu era foarte bolnav. Medicii nu i-au dat mai mult de un an de viață. Pot spune că această veste m-a ruinat cum nimic n-a făcut-o vreodată. Doar o mamă poate înțelege.

Alex nu avea inima din gheață. Furia i s-a transformat ușor în tristețe și compasiune. Emilia continuă:

-Când l-am întâlnit pe Năpăstuitor și mi-a propus ceea ce știu cu toții…pur și simplu n-am putut da la o parte sacra șansă. Știu că am fost egoistă. Am sacrificat visurile celorlalți pentru al meu. Visul meu cel mare era ca fiul meu să fie din nou acasă și sănătos.

Emilia a reușit o tentativă de contact vizual, dar a durat doar câteva secunde.

-Nu voi fi ipocrită. Dacă aș da timpul înapoi, aș lua aceeași alegere. Înima îmi sare de fericire acum că îl văd alergând vioi prin casă. Dar îmi doresc să repar daunele mijlocului prin care mi-am atins scopul.

Domnul Teodor îi zâmbi ușor lui Alex, iar apoi a spus:

-Emilia, spune-i lui Alex informația adusă săptămâna trecută.

-Știu locația unde se află Năpăstuitorul. A zis ea.

Alex tresări. Un val de amețeală, asemănător celui simțit în acea Zi, l-a izbit. Deci încă avea șanse! Încă putea deveni un scriitor de succes!

Simțurile parcă i s-au intensificat. Devora fiecare sunet ce ținea de Năpăstuitor și adresa sa.

-Locuiește într-o Vilă din Constanța, luă cuvântul domnul Teodor. E cam la două –trei ore de aici. Însă prinderea lui va fi dificilă. Din informațile adunate, este foarte bine păzit și…

-Va fi un atac greu, dar vom reuși! l-a întrerupt Alex părăsindu-și toată timiditatea. Vreau să particip la misiune. Știu să folosesc un pistol, tatăl meu a fost soldat și m-a învățat destule.

Domnul Toader nu a fost deranjat de întrerupere, ba chiar l-a impresionat flacăra din pieptul tânărului.

Capitolul 4

Sudoarea ce i se scurgea pe frunte i-a ajuns lui Alex în ochiul drept. Îl ustura, dar se forța să îl țină deschis pentru a ochi cu pistolul inima Năpăstuitorului. În living-ul luxos din vilă zăceau cadavre, printre care și trupul domnului Toader. Lupta a fost sângeroasă. Doar el și Năpăstuitorul au rămas în viață și nu mai era mult până ajungeau întăririle inamicului.

Năpăstuitorul, un bătrân gârbovit și chel, stătea în fotoliu privindu-l rece pe Alex, care era cât se poate de încordat și gata să apese trăgaciul. Au stat în liniște câteva minute, până când Năpăstuitorul a rupt liniștea:

-Știu ce vrei de la mine, fraiere! Dar nu-ți pot da nimic!

Alex începea să se enerveze.

-Oh, ba da! Vei da înapoi visurile tuturor, așa cum le-ai furat cu tupeu!

Bătrânul se așeză mai bine în scaun și i-a spus răstit:

-Crezi că pot să o fac așa de capul meu?! Du-te naibii! N-am cum să mă pun cu șeful!

Tânărul era confuz. Cum adică nu se putea pune cu șeful?

-Alexandrule, mereu există un pește mai mare! Eu am fost doar un pion!

-Ce vrei să spui? Tu ai ales să faci târgul cu Ochii Hoțului! Ești în spatele haosului cauzat!

Năpăstuitorul s-a strâmbat și a scuipat covorul din blană de urs. Mai apoi, a șuierat către Alex:

-Luate-ar naiba să te ia! Sefu’ m-a forțat să aduc nedreptatea în lume! Crezi că mă puteam împotrivi? Nu! El mi-a decis soarta! El m-a creat și m-a trimis pe Pământ! N-a fost alegerea mea să fiu un demon!

Alex nu a fost mai nedumerit niciodată. Încă nu îi era clar dacă Năpăstuitorul se joacă cu mintea lui sau spune adevărul. Totuși, intuiția îi zicea că nu este mințit. Voia să afle mai multe, așa că l-a întrebat:

-Cine este stăpânul tău?

Năpăstuitorul s-a înroșit la față de furie și a răspuns scârbit:

-Universul! Universu’ ăsta bolnav! El decide totul. Eu doar execut ce îmi este impus fără să mă împotrivesc. Crezi că am avut ceva cu lumea? N-am vrut să fac rău nimănui!

Adolescentul nu știa ce să spună sau care era următoarea mișcare corectă. Mintea I s-a blocat. Nu-i putea cere nimic Năpăstuitorului. Nu el era adevăratul vinovat. Dar în același timp, nici nu putea îndrepta pistolul spre univers. Era o cauză pierdută. Visul său de a deveni scriitor nu mai prezenta valabilitate.

Năpăstuitorului au început să îi curgă lacrimi. În câteva secunde, deja plângea ca un copil mic. Hohotea cu durere. Lui Alex i s-a făcut milă de ființa amărâtă din față. A fost doar o unealtă ce a ajuns să fie urâtă de o planetă. Un bătrân amărât căruia i-a lipsit liberul arbitru.

Universul a orchestrat totul. O putere neînțeleasă de lume ce provoca ravagii fără remușcări. A furat speranța omenirii cu sânge rece.

Năpăstuitorul i-a vorbit printre lacrimi:

-Care a fost visul tău?

-Tot ce mi-am dorit vreodată a fost ca numele meu să se găsească în biblotecile oamenilor.

Bătrânul a sughițat și i-a zis:

-Si eu am avut un vis. Am vrut să fiu trimis pe Pământ drept înger, dar universul m-a transformat în demonul ce te-a nenorocit.

Cuvintele auzite l-au înmuiat pe Alex așa de tare, încât simțea că se va scurge pe podea. Năpăstuitorul a continuat:

-Dacă ți-e milă de sufletul meu, vei apăsa trăgaciul. Pe urmă, știi și tu ce ar trebui să faci.

Alex nu a stat pe gânduri prea mult. Voia să-i curme suferința ființei pe care inițial a urât-o cel mai mult. A tras. Focul de armă a răsunat în vilă, iar Năpăstuitorul și-a lăsat capul în piept. De asemenea, și-a lăsat baltă trupul lipsit de viață.

A luat un loc pe canapea. Întradevăr, știa ce i-a rămas de făcut. Ceea ce ar fi trebuit să facă cu mult timp în urmă, la fel ca restul. Arma rece îi rănea gingiile. Și-a închis ochii și și-a încleștat degetul pe trăgaci. Beznă.

Dar înainte de beznă, ultimul său gând a fost simplu, însă plin de încărcătură emoțională. Spera ca universul să sufere într-o zi sau, în fine, superiorul lui. Asta dacă exista cineva superior universului.