Pentru bunica mea

Când dragostea ne curge în suflet, durerea și suferința, ar trebui să fie înecate. Dar ce facem atunci când cele două se hrănesc cu ea? Sincer, e greu de găsit un răspuns potrivit. Iubirea schilodită de factori externi este povara de care cu greu ne debarasăm.

Povești de dragoste pot fi create de elemente ce ni se par nesemnificative. Poate sună ciudat, însă a existat o poveste de dragoste și între cerneală și foaia de hârtie.

Cerneala a iubit foaia de hârtie mai mult decât poate fi spus în cuvinte. De câte ori scriitorul îi oferea șansa de a o îmbrățișa, îi mulțumea la nivel energetic. I se simțea datoare fiindcă îi permitea posibilitatea de a se contopi cu spațiile albe. Cerneala din călimară tânjea după întâlnirea cu partenera sa albă.

Scriitorul îmbrăca pagini în povești romantice, melancolice, motivaționale. Scrisul său ordonat însemna nopți divine pentru cerneală și foaie. Romanul la care lucra artistul reprezenta timpul lor petrecut împreună. Un timp sfânt a cărui sacralitate era necesară pentru supraviețuirea lor.

Dar, într-o zi, cerneala nu s-a mai întâlnit cu hârtia din caiet, așa cum își dorea. În schimb, i-a fost dat să privească din călimară cum alticineva i-a luat locul. Lacrimile scriitorului sărutau pervers foaia. O umezeau sălbatic și scârbos. Îi pângăreau esența delicată, iar cerneala se holba frustrată și neputincioasă.

A fost înlocuită de lacrimile violatoare. Stropii sărați și fierbinți îi gustau partenera. Nu putea face față durerii simțite. Cerneala plângea în călimara sa strâmtă, sufocantă.

Mai apoi, scriitorul a abandonat cei doi îndrăgostiți. Și-a dat seama că arta sa nu are valoare. A dispărut din peisaj lăsând un spațiu vast cât universul între cerneală și foaie. A despărțit două suflete pereche.

Anii au trecut. Cei doi parteneri începeau să își piardă speranța de a se mai revedea. Distanța îi ucidea lent. Cerneala vedea cum foaie se îngălbenește. Bătrânețea era cauza. Timpul se scurgea, iar cei doi în mod sigur nu mai aveau să aibă contact unul cu celălalt.

Și totuși, a venit o zi ce a schimbat totul. Scriitorul i-a scos din dulap. I-a așezat pe masa de lucru. Venise timpul lor.

E trist cum cerneala și foaia și-au făcut așteptări așa mari. Scriitorul voia de fapt să le distrugă relația. Cu o furie de nedescris, acesta a răsturnat aproape toată cernala peste coală. S-a creat un dezastru cumplit. O mizerie uriașă ce a lăsat cicatrici în relație. Scrisul caligrafic ce a fost o dată a devenit acum o pată imensă și demonică. Artistul, în ultimul său număr, a murdărit foile caietului.

Cerneala rămasă în călimară gemea de tristețe, la fel și hârtia ruinată. Nimic nu mai era la fel. A avut loc o schimbare între ei.

Anii s-au scurs, iar într-o noapte, scriitorul s-a întors la ele. Nu purta în suflet dorința de a așeza litere în spatii goale. Mintea i-a fost fulgerată de o dorință criminală.

Pentru a doua oară, cerneala a fost înșelată. Șiroaie de benzină au înecat foaia de hârtie. Nu mai exista cale de salvare. Inevitabilul urma să fie produs.

Cerneala urla chircită de durere. Scriitorul voia să îi facă scrum iubita. Sfârșitul lumii bătea în capacul călimarei.

Scrumul se ridica spre cer, în timp ce foile caietului ardeau violent. În câteva secunde, doar negrul morții a mai rămas din hârtia adorată. O amintire tristă, murdară.

Călimara a fost întoarsă în dulap. Singură, abandonată, doar cu dragostea ruinată în suflet. Tot ce mai spera era ca scriitorul să o arunce în chiuvetă, pentru a-i curma suferința sau, poate, să o înghită ca pe apă. Să se otrăvească. Așa s-ar putea răzbuna pe cel ce i-a răpit iubirea.