Eram scufundat, însă nu mă înecam. Un sentiment plăcut. În lumea mea mică îmbrăcată în siguranța dragostei unei mame, pluteam gata de a o părăsi în orice clipă. Inevitabilul s-a petrecut. Dar nu conform așteptărilor sufletești.

Ceea ce trebuia să însemne o găzduire primitoare a luat chipul răutății coroborate de un râs sardonic. Am simțit mâinile ce mi-au apucat picioarele. Nu erau nicidecum plăcute și candide cum speram. Pline de bătături, de răni aspre cu coji uscate, de sânge închegat de aceeași culoare cu pământul de sub gheare, așa îi erau palmele ce mă cuprindeau.

O dată ce m-a scos din pântec, o lumină albă mi-a inundat ochii. Trist cum aceasta a dispărut atât de rapid, tot așa cum mi s-a zămislit în față. Am rămas în brațele Lui, lipit de pieptul costeliv acoperit de roba neagră. Îi priveam chipul acoperit de glugă. Doar bărbia ascuțită a rămas neascunsă de materialul întunecat precum smoala. Aveam o dorință debordantă de a-i vedea ochii. Atât de misterioși mi se păreau. Și totuși știam că nu le voi cunoaște culoarea sau aspectul vreodată.

Respirația Lui îmi îngheța buzele. Știam că se zgâiește la mine cu ură. De frică să nu-mi facă mai mult rău decât avea de gând, cu mânuțele gingașe l-am cuprins docil într-o îmbrățișare prefăcută. Cu mișcarea străină de ritm, și-a desfăcut puțin roba, dezvăluind un orificiu mic de tot, de mărimea ciupiturii de țânțar.

Instinctiv, mi-am lipit gura de orificiu pentru a-mi lua prima masă din lumea aceasta. Laptele Negru mi se scurgea pe bărbie. Sugeam cu poftă lichidul ce-mi întuneca sufletul.

El mi-a vorbit în timp ce mă delectam cu esența sa:

-Curând vei merge la cofetărie, unde sunt prăjituri dulci pentru cine merită.

Am știut clar. El s-a erijat în stăpânul vieții mele. O caznă ce mă va bântui mereu. Îmi vine să plâng când aud iluziile oamenilor din jur. Cum cred ei sacrosancta minciună legată de naștere. Felul în care vorbesc de lumina albă ce-i va îmbrățișa când vor ajunge pe lume.

Degeaba tânjești după lumina diafană, dacă la capătul ei te așteaptă gheara năpastei, acea lighioană.

Aveam șapte ani când s-a întâmplat prima oară. Ca orice copil cu anii de acasă abia împliniți, adoram dulciurile. Într-un fel, oarecum exagerat, pot spune că mă țineau în viață. Obișnuiam să strâng bani în timp și să mă reped la singura cofetărie din oraș.

Am retrăit zilnic acea amintire, precum un trenuleț ce fuge pe o șină construită în formă de cerc. In ziua cu pricina am priceput cum universul îți poate periclita șansele la fericire.

Am pășit în cofetărie. Am înaintat frenetic spre vitrina cu prăjituri pentru a mă orienta în ceea ce însemna o gustare bine meritată. Credeam că totul va decurge ca întotdeauna. Deja mă auzeam cerând “dulcele” doamnei casier și mă vizualizam întinzându-i banii, ca mai apoi să-mi fie înmânat. Nu a fost să fie așa.

Cu privirea pironită asupra clătitelor cu ciocolată din vitrină, cu greu am sesizat absența vânzătoarei. M-am zgâit confuz în jur minute în șir. Mi-am zis că e plecată la baie, sau poate este în pauza de masă. Cea mai cruntă amăgire trăită. Minutele se scurgeau greu ca mierea de pe linguriță, iar casierița nu apărea.

Cofetăria era goală în rest. Nici urmă de angajat. De parcă s-au evaporat la fel ca stropii de apă rămași în tigaia încinsă.

Am așteptat mult, pâna să accept ideea că nici o minune nu-mi va așeza doamna caseriță în față pentru a mă servi. Am putut doar să mă holbez cu jind la clătitele pudrate cu zahăr praf, captive în vitrina masivă.

Fluturam teancul de bani nervos. Adunasem chiar mai multi bani decât aveam nevoie. “Cum e posibil așa ceva? Am banii necesari, însă nu e nimeni cu care să pot face schimbul legal. Nu-i corect! Ce vină am eu?” Am repetat aceste cuvinte, ultragiat de situația sinonimă cu nedreptatea.

Îmi lipisem fața de vitrina rece. Cu bancnotele din mână, apăsam sticla întristat. Așa poftă îmi era de niște clătite! Mirosul lor și aspectul apetisant îmi lăsau gura apă. La propriu îmi lăsau gura apă.

Saliva îmi șiroia cascadă. Curgea ca un izvor greu de secat. În câteva ore de zgâit la clătite, deja se formase o peliculă de salivă, acoperind toată podeaua cofetăriei.

Atunci l-am văzut. El s-a întors. Reflexia sa din vitrină mă îngrozea. M-a făcut să înțeleg că o asemenea zi reprezenta doar începutul terorii adevărate. Îmi zâmbea batjocoritor și, dacă i-aș fi putut vedea ochii de sub glugă, aș fi înțeles voracitatea macabră de care dădea dovadă.

Au trecut anii. Împlinisem șaisprezece ani. Întâmplarea avută loc cu nouă ani în urmă a reprezentat doar prima piesă căzută din domino-ul distrugerii.

Din ce în ce mai des mă trezeam în cofetărie, cu sume mari de bani, dar fără cineva aflat în spatele vitrinei să îmi ofere delicatesele cerute. Frustrarea și năpăstuirea mi-au schingiuit inima până a ajuns cenușa unui regat cândva înfloritor.

Într-o seară de sfârșit de august stăteam din nou în dreptul vitrinei din cofetărie. Cu banii în mână, mă zgâiam nervos la peretele alb din spatele ei. “Iar lipsesc toți angajații. Încă o dată voi fi lăsat să salivez în fața bunătăților”. Nedreptatea îmi usucă sângele în vene. Gândeam acestea în timp ce mototoleam banii mai mult decât suficienți pentru ceea ce îmi doream.

Aveam pofta de un cheesecake. O prăjitură simplă și delicioasă. Dar puteam doar să o admir în vitrina blestemată. Culoarea sa gălbuie, blatul de biscuiți digestivi sfărâmați, stratul fin de jeleu ce îl încoronau. Ma uitam cu jind la el. Tânjeam după el. Aveam nevoie de el.

Lacrimile mi se scurgeau pe pantofi. Nu doar atât. Iar salivam. Salivam abundent. Șiroaiele de lichid protector din cavitatea bucală se împrăștiau pe podea.

In câteva secunde, s-a adunat așa multă salivă încât aveam picioarele scufundate până la glezne. Lumea mi se inunda. Lichidul poftei s-a împrăștiat în toată lumea și continua să se mărească în adâncime foarte rapede.

Cunoșteam deznodământul foamei mele. Aveam să mă înec în propria saliva. În propria poftă neîndeplinită. În frustrare, ca să fiu mai precis.

Tot ce mai aveam a fost inundat. Saliva ce încă îmi izvora din gură s-a ridicat până la nivelul gâtului.

M-am obișnuit rapid cu ideea morții. Urma să ajung ceea ce am fost în pântecul mamei. O bucată de carne scufundată în lichid. Doar că acolo puteam respira. Acum nu mai eram așa norocos.

Înainte de a mă îneca, El mi s-a arătat. Părea neschimbat. Același zâmbet sinistru. Aceeași robă neagră. Doar că acum straiele lugubre nu îi mai astupau ochii.

I-am văzut pentru prima și ultima oară. Am fost uimit. Am fost șocat. Am fost dărâmat de cruda descoperie.

El purta ochii mei, ochii mamei, ochii tatălui, ochii tuturor oamenilor cunoscuți. Mă bucur că i-am descoperit tainele înainte de a sucomba. Am ajuns la înțelegere.

Otrava cu care m-a alăptat cândva avea ca sursă sufletele celor ce au fost, sunt, și, cine știe? Poate vor fi.