A fost odată o baie. Nu era genul de baie de care să ai nevoie, de fapt, în care să îți faci vreo nevoie. Era murdară, cu crăpături, mucegai, mirosuri neplăcute și tot felul de lipsuri.

Ei bine, această poveste nu este despre o baie, ci despre Manu Alin, a cărui descriere se potrivește cu cea din ultima propoziție.

Era trei dimineața, afară ningea și intra frigul prin geamul băii, dar pentru Alin, întins pe gresia rece, nu conta înghețul. Accepta mizeria cu care s-a obișnuit. Băiatul de șaisprezece ani, elev într-un liceu de prestigiu din București, se confrunta cu o depresie adâncă. Era genul acela de depresie ce te trezește în toiul nopții și te întinde pe gresia băii.

Plângea și se gândea la propria viață ca la un film dramatic sau poate o melodie tristă, sau chiar un album de melodii triste.

Nu arăta bine, era timid, nu își găsea prieteni adevărați, fetele nu-l plăceau, era fricos, anxios, fără încredere în sine. Mai pe scurt, o stimă de sine mai scăzută ca temperatura de afară.

-Sunt…blestemat, șopti el printre lacrimi, cu mucii de la nas scurgându-se pe buze

Alin și-a lins mucii ce curgeau ca o cascadă. Erau sărați în cel mai dezgustător fel posibil. Dar tot îi înghițea. De ce? Fiindcă a ajuns în punctul în care simțea că doar asta merita…scârboșenii.

Îmi mănânc mucii. Sunt ai mei, iar eu îi mănânc. Mă mănânc singur. Doar asta merit, și așa era, se autodistrugea.

Alin s-a aplecat peste geamul băii. Fulgi de zăpadă îi atingeau nasul ud șî îi umezeau tricoul deja plin de lacrimi.

De mic, ai mei mi-au spus că sunt cel mai frumos, amuzant și deștept copil. Unde m-au dus toate acestea? Frumos nu sunt, umorul merge doar cu ei doi, iar deșteptăciunea m-a ajutat să ajung într-un colectiv în care sunt neintegrat. Așa este când părinții săraci și alcoolici au impresia că au născut un zeu.

Un vânt puternic i-a pătruns până în oase, făcându-l să tremure. Sigur avea să răcească, dar nu conta. Ce-i o suferință în plus sau în minus? Ce înseamnă viața când o năpastă se joacă cu mintea ta, ca mai apoi să o muște cu colții deznădejdii.

Manu Alin a închis geamul și s-a proptit de chiuvetă, privindu-și reflexia în oglinda băii. Părul șaten și nespălat îi curgea peste ochii umezi precum cortina unei piese de teatru tragice. Buzele subțiri îi tremurau, iar nasul ascuțit curgea neîncetat. Obrajii îi erau roșii, făcându-i acneea și mai vizibilă.

A scuipat oglinda. Scuipatul se scurgea pe ea de parcă lăcrima la rândul ei. A mai scuipat-o o dată. Si încă o dată. Și încă o dată. Și încă o dată…până când oglinda arăta ca parbrizul mașinii când îl speli și apare spumă.

-De ce te scuipi așa? Chiar vrei să te înneci în propria flegmă? Se auzi o voce.

Dar ce era ciudat era faptul că tocmai vocea lui s-a auzit, chiar dacă el nu a vorbit. Alin a înghețat pe loc și nu din cauza frigului.

-Șterge oglinda și vorbește-mi. De fapt, vorbește-ți, se auzi din nou vocea sa, venind de undeva din spatele oglinzii. Dar de unde? Oglinda era liptă de perete.

Alin a șters cu buretele oglinda și și-a privit mai atent reflexia. Alin, cel din oglindă, se mișca diferit față de el. Nu se mai privea pe el, ci pe un om diferit, ce avea aceeași voce și aceeași înfățisare

-Cred că am înnebunit, a zis Alin cu voce tare.

-Eu sunt tu, tu ești eu, ce reciprocitate! Exclamă omul din oglindă.

Alin a apucat marginile chiuvetei cu ambele mâini, de parcă un vânt năprasnic urma să îl ia pe sus.

-Poate am luat-o razna, poate nu, dar vreau să știu ce vrei de la mine, a zis el.

-Sunt aici, în oglindă și în tine, ca să te ajut.

-Cu ce anume?

Alin din oglindă i-a zâmbit cu dinții la vedere și i-a zis:

-Să devii un zeu.

-Cum așa? Întrebă Alin.

-Păi, rânji din nou cel din oglindă, mă voi răzbuna puțin. Tu m-ai scuipat, eu îți bag ceva în ochi.

Atunci, reflexia lui Alin și-a strâns buzele sub forma unui tun și a suflat. Prin oglindă a trecut un nor de praf alb ce i-a ajuns în ochi adevăratului Alin.

Acesta tuși și își frecă ochii ca un copil ce se joacă în nisip și se murdărește pe față. Când i-a deschis, personajul oglinzii a fost înlocuit de un monstru.

Nu era genul de monstru ce te-ar înfricoșa, ci mai degrabă genul care ți-ar provoca dezgust împletit cu ceva milă. Avea pielea arsă, corpul sfrijit, ochi negri și lăcrimoși, era cocoșat, costeliv, plin de deformări și tremura de zici că frigul de afară trecea prin oglindă.

-Eu sunt tu, sau cel puțin cum te vezi tu, zise monstrul oglinzii cu o voce răgușită.

Manu Alin era înfricoșat de monstrul din fața ochilor, însă nu putea spune că nu se regăsea în imaginea lui.

Deci ăsta-i Manu Alin, un monstru slab, neajutorat și scârbos, gândi el.

-Vrei să-ți schimbi înfățișarea? Întrebă monstrul.

Alin, fără a ezita, a răspuns rapid:

-Doar spune-mi cum și o voi face!.

-Ia un lighean și vomită în el, a zis monstrul.

În mizerabila baie se afla un lighean mic, sprijinit de caloriferul ce nu mergea. Alin l-a ridicat și l-a așezat în chiuvetă, iar apoi și-a aplecat capul deasupra lui, arătând de parcă voia să îl studieze în amănunt.

-Vomită, vomită tot ce ai în tine, zicea monstrul.

Alin știa cum să se forțeze să vomite. Stările de anxietate ce-i provocau greață l-au învățat că două degete împinse pe gât te pot elibera de rău. Așa a procedat. A tușit de câteva ori, împingând tot mai adânc degetele, iar apoi a început să vomite în lighean. Voma era lichidă, gălbuie și cu resturi de legume de la cină.

-În vomă este întunericul tău. Tot ce vezi tu rău în tine se află în lighean acum. Privește-o mai de aproape și vei înțelege.

Alin, ce respira greu dupa efortul făcut, s-a aplecat din nou peste lighean , de acestă dată pentru a-i analiza conținutul.

Nu a văzut imagini în vomă, ci a simțit o multitudine de emoții ce se amestecau până formau un ghem al suferinței. Simțea deznădejdea, frustrarea, ura, tristețea, goliciunea, un val ce-l trăgea la fund. Erau așa intense simțirile încât și-a retras capul repede, ochii inundându-se de lacrimi fierbinți.

-Cu ce mă ajută asta? Pufni Alin, plângând ca mai devreme.

Monstrul din oglindă i-a răspuns încet, aproape în șoaptă.

-Sunt stările tale, dar nu-s veșnice. Împreună le putem schimba.

După cele spuse, monstrul și-a trecut mâna uscată precum crutoanele prin oglindă, unghiile sale arătând și mai înfricoșător. Alin se depărtă imediat, crezând că vrea să îl atace, dar nu aceasta îi era intenția.

Mână monstrului s-a scufundat în voma din și atunci s-a petrecut magia. Voma a început să fiarbă și în mod bizar, ligheanul nu se topea. Alin urmărea șocat spectacolul, rămânând mut în fața lui.

Un minut mai târziu, monstrul și-a retras mâna înapoi în oglindă, iar voma s-a oprit din fiert, aceasta schimbându-și culoarea în negru, asemenea cafelei.

-Acum e rândul tău, Aline, eu mi-am făcut treaba.

-Ce tre’ să fac? Întrebă băiatul.

-În dulapul din spate, ascuns printre sticle cu detergent, sții bine ce se află. Adu-o aici.

Alin a înțeles la ce se referea, totuși, încă era surprins de câte știa entitatea oglinzii. S-a întors și după puțin timp în care a răscolit prin dulap, a găsit o sticlă transparentă cu vodkă. Era a părinților. Aceștia țineau sticle prin toată casa, pentru a le avea mereu la îndemână.

-Acum, toarnă puțin alcool peste vomă, îi oferi indicații monstrul.

Alin, obedient în fața lui, a deschis sticla și a turnat în cam cât de un pahar. Ceva ce a sesizat imediat era faptul că voma, contrar așteptărilor, a prins miros frumos, un fel de parfum.

Monstrul i-a spus:

-Bea tot ce-i aici. Așa, îți vei atinge adevăratul potențial ce ți-a fost ascuns.

Băiatul a băut licoarea până la ultima picatură, având grijă să nu piardă nici un strop din ea. La final, înclusiv s-a lins pe buze.

Efectul și-a spus cuvântul imediat. Mai întâi, totul se petrecu în mintea lui Alin. Stări i-au inundat fiecare milimetru a ființei sale. Simțea încredere în sine, curaj, acceptare față de trecutul traumatizant, claritate și multă ordine lăuntrică, combinată cu pace absolută. Erau senzații străine până în acel moment.

Apoi, s-a uitat în oglindă, unde până și reflexia i-a fost schimbată. Părul îi era aranjat, dat pe spate, iar acneea dispăruse complet. Avea trăsături faciale plăcute, de model, însă în același timp demonice. Era chipeș, doar că avea ochii întunecați și în spatele buzelor, chiar dacă nu îi vedea, știa că ascunde colți cu venin. Aceasta i-a fost transformarea, la suprafață și mai ales, în interior.

Fără să realizeze concret, Manu Alin a făcut un pact cu sinele, pactul cu o “viață bună” și se simțea pregătit de ceea ce însemna o “viață bună”.

O noapte de plâns în baie, adunat cu vizite din spatele oglinzii, îți pot schimba viața, din câte se pare. Manu Alin, trecut prin acest proces, nu a mai fost la fel. Simțea că și-a atins potențialul, că-i pe culmile succesului.

Băiatul cândva timid, cu stimă de sine scăzută și acnee purulentă, a devenit exact opusul, de parcă lumea s-a întors cu susul în jos, adică forma sa bună.

Foarte important, mereu avea ascunsă în haine o sticluță cu vodkă din care sorbea regulat. Îl amețea, însă îi sporea stima de sine și puterea lăuntrică. Alcoolul făcea parte din pactul cu “viața bună” și dupa o lună de consum, gândea că a s-a transformat într-un obicei indispensabil. Era nesănătos, o știa bine, chiar dacă nu îi păsa. Privea doar beneficiile alcoolului.

În altă ordine de idei, după așa mult timp, viața se simțea bine. În sfârșit avea motivația de a începe o nouă zi și de a o încheia cu zâmbetul pe buze, mândru de el. Ăsta-i pactul cu “o viață bună”.