Capitolul unu

Noaptea, felinarele străzii, strada răcorită de recenta ploaie, pisicile vagaboante, aceștia erau singurii martori ai actului de eroism. În fine, asta momentan doar, dimineața toate știrile aveau să vorbească despre Titanul din Titan și infractorul proaspăt prins.

Eroul anonim al Bucureștiului, respectat inclusiv de primar și președinte, și-a dedicat viața, de mai bine de zece ani, salvării celor la ananghie.

Purta cagulă, pentru a-și ține ascunsă identitatea, deasupra o cască de protecție, hanorace negre cu cotiere, pantaloni largi, iar armele de bază îi erau pumnii.

Eroul nostru, bine antrenat în domeniu, lucra mână în mână cu poliția orașului. Nici ei nu-i cunoșteau adevărata față, însă se mulțumeau cu ce reprezintă.

Treaba funcționa ușor pentru ei. De câte ori era un infractor de prins, Titanul din Titan primea de veste și, în majoritatea cazurilor, îi întrecea pe polițiști si așa salva ziua, dar mai des noaptea.

Să ne întoarcem la noapte, felinare și restul martorilor eroismului. Titanul din Titan a prins un criminal în serie, aflat în căutare de mai bine de șase luni. Mai exact, l-a prins sub strânsoarea bocancului său, ce-i apăsa pe gâtul lung de criminal cu o lungă carieră în ucideri. Îl ținea imobilizat pe asfaltul unei mici străduțe, fără cale de scăpare.

Criminalul, la cam treizeci de ani, asemenea și Titanului, nu avea aspectul fizic ce se încadra în tiparul unui ucigaș în serie, ci mai degrabă al unui om al străzii ce oftează cu gura pungă de la prea mult tras din pungă.

-Poliția va ajunge în curând, boschetar nenorocit! zise printre dinți Titanul din Titan.

Ucigașul, cu toată presiunea pusă pe gât, reuși să spună sacadat, ca un spray pe terminate ce mai scuipă niște șoapte:

-Ai fost cam lent, amice! La pușcărie n-o să fii acolo când o să-mi  fac de cap.

-De ce faci asta? strigă justițiarul, ca și când nu a auzit amenințarea.

-De ce fur energizante din supermarket? Sau de ce împing oameni în fața metroului?

Titanul și-a slăbit apăsarea piciorului, ca ucigașul să poată vorbi.

-Spune-mi de ce omori! Acum! ceru el să știe.

Criminalul i-a răspuns, abia stăpânind un râs sumbru:

–La început, instalam viruși în calculatorul mamei. Îmi plăcea să văd cum sistemul e dat peste cap, cum soft-ul nu mai merge normal. După aceea, am început să lovesc cu ciocanul monitorul și calculatorul. La fel, le făceam terci, doar că așa mai scăpam și de ură. Acum, îmi place să arunc oameni în fața metroului.

Justițiarul nu știa cum să-i răspundă, așa că lăsă ochii abia vizibili să vorbească în locul gurii. Vorbeau dispreț și mult dezgust.

Sirenele poliției cântau în surdină. Oamenii legii se apropiau și, pentru prima oară în zece ani, eroul îi aștepta nu doar ca să le servească alt gunoi-infractor, ci și dintr-un motiv mai mare, unul personal.

Titanul din Titan, numele având ca origine primele sale fapte eroice, desfășurate în cartierul Titan, deja reprezenta un simbol al speranței. Nimeni nu-i afla identitatea, deoarece se ascundea până și de organele legii cu care coopera.

Ani la rând s-a vorbit despre el, despre faptele vitejești, precum ale super eroilor din benzile desenate. Se vehiculau și zvonuri legate de numele și înfățisarea sa, toate eronate. Nimeni nu știa cine este, doar că în acea noapte avea să schimbe traiectoria imaginii sale.

Titanul din Titan, pe numele său real, Cosmin Costin, urma ca, odată ce vor ajunge polițiștii împreună cu reporterii, să își dea jos cagula. După ce atâția ani, toate creditele s-au dus unui personaj necunoscut, urma să le revendice omul din spatele măștii și anume, Cosmin Costin.

Merita laudele și toată aprecierea Bucureștiului. Voia să-i fie recunoscute reușitele de către toți, inclusiv de oamenii trecători din magazine sau parcuri mici. Atâția ani a dus lipsa a ce i se cuvenea, iar momentul schimbării își zicea cuvântul zgomotos.

-Ești norocos, boschetare, zicea Cosmin, noaptea asta-i unică. Nu doar c-am prins un alt jegos ce a tot scăpat basma curată. Astăzi o să-mi arăt chipul și numele. Gata cu Titanul din Titan, de acum, celor ca tine o să le fie frică de un om.

Isteria sirenelor se auzea tot mai aproape. Criminalul de la metrou, al cărui gât a fost eliberat de sub presiunea bocancului, a zis:

-E momentul tău…adună laurii…dar e și momentul meu.

-Ce vrei să spui? pufni Cosmin indignat.

-Astăzi, o să ucid Titanul din Titan.

Cosmin Costin nu apucă să raspundă. Un huruit se auzi din gâtul criminalului, succedat de scuipatul ajuns direct în ochi.

Eroul nostru a încercat să se șteargă repede, doar că scuipatul era foarte vâscos și, în mod bizar, îi ardea ochii. Amețeala îi înmuia picioarele și vedea blurat, de parcă glicemia i-a scăzut până la nivelul mării.

Cosmin a leșinat.

Capitolul Doi

Felinarele, strada udă și alți martori au fost înlocuiți de o sufragerie extravagantă. Pe canapea stăteau o femeie și un bărbat, cam pe la patruzeci de ani, urmărind știrile pe un televizor scump.

Cosmin s-a trezit pe un taburet de lângă televizor. Cei doi nu îi erau complet străini, poate timpul i-a mai șters din amintiri, dar își putea recunoaște imediat cei doi părinți.

-Ce s-a…? se întrebă Cosmin.

Părinții nu i-au răspuns. Era asemenea unei fantome, priveau prin el și nu dădeau semn că i-ar simți prezența.

-Bine ai venit acasă, Titanule, se auzi cu ecou vocea criminalului.

Cosmin o auzea de parcă venea din niște boxe invizibile, amplasate peste tot în cameră.

-Bine ai venit acasă! Când zic acasă mă refer mai ales…în mintea ta, continuă criminalul.

-Ce-i asta? pufni Cosmin, încă nesigur de unde se aude vocea.

-Te-am flegmat în ochi. Acum, ești prins în mintea ta, la fel ca mine. Sunt musafirul tău, dar și stăpânul…momentan.

Părinții lui Cosmin erau la fel de paraleli cu ce se întâmplă în jur, ca niște actori de teatru ce trebuie să ignore publicul.

-Astăzi călătorim prin mintea ta în care eu sunt șoferul. Cum am spus, eu voi ucide Titanul din Titan, așa că, pe tot parcursul drumului, vreau să îți pui întrebarea: De ce vreau ca lumea să afle identitatea Titanului?

-Nu știu ce mi-ai făcut, dacă m-ai drogat sau…

Cosmin își strânse buzele, când ușa sufrageriei s-a deschis. Înauntru a pășit cu copilaș de clasele primare. Arăta timid și mergea cocoșat.

Băiatul a luat loc pe un fotoloiu, timp în care părinții urmăreau în continuare știrile, nebăgându-l în seamă, la fel cum făceau și cu Cosmin. Se pare că doi Cosmini erau ignorați, atât versiunea copil, cât și cea adult.

Glasul ucigașului s-a auzit din nou, tot venit de nicăieri:

-Vreau să urmărești cu atenție această scenă în timp ce te gândești la întrebarea mea: De ce vreau ca lumea să afle identitatea Titanului?

Cosmin nu i-a răspuns. Devenise absorbit de lumea amintirilor în care a ajuns. Era prins într-o amintire pierdută și simțea că urmărește o secvență de film, filmul vieții lui.

-M-am jucat în curte până acum și m-am plictisit puțin, vorbi micul Cosmin, rupând tăcerea.

Totuși, tăcerea s-a dezmeticit rapid și s-a întors, dat fiind părinții ce nu ziceau nimic.

–Am scos din cutie mașinuța primită de la bunica. Este un Maserati roșu, adică mașina mea preferată, zise copilul.

Tot nimic. Părinții îl ignorau pe deplin, preocupați mai mult de zodiacul de la televizor.

Copilul oftă dezamăgit. Cosmin adultul, privindu-l de pe taburet, îi împrumută din stare. Chiar se întreba: De ce mami și tati erau așa neinteresați de ce le spunea?

-Voi ce mai faceți?

Copilul mergea la sigur cu această întrebare. Nu aveau cum să nu îi răspundă.

Mama ieși din ciudata transă și îi răspunse, cu ochii încă în ecran.

-Suntem bine, ne uităm la TV.

Atât, un răspuns sec. Pe chipul copilului se citea dezamăgire și neîncredere. Versiunea adultă nutrea în schimb frustrare și o mică furie. Știa ce urmează, doar cunoștea relația dintre acel micuț și părinții săi.

-Cosminel vrea să vorbească cu ai lui, doar că îl cam ignoră. Stii sentimentul, ăă? Te poți pune în locul lui, așa-i? zise criminalul.

Copilul plecă capul, precum un ghiocel. Stătu pe gânduri câteva secunde. Apoi, ochii îi slipiră, semn că a găsit strategia de abordare.

-Astăzi am luat “Foarte Bine” la engleză, matematică și educație tehnologică. Am fost singurul care a știut toate înmulțirile la mate.

Cuvintele magice au fost rostite și au readus pe Pământ părinții, până atunci ignoranți. Cei doi au părăsit canapeaua și s-au sprijint de câte un braț al fotoliului, pupându-l și lăudându-l pe micuț.

-Copilul nostru deștept! exclamă mama.

-Deștept și frumos! îi ținea isonul, tatăl.

-Sunt cea mai mândră mamă din lume! Iar i-ai întrecut pe toți și ne-ai arătat că ești cel mai bun elev din școală!

Copilul felicitat semăna cu un câine care, după salivat îndelungat la o recompensă, o primește și își câștigă fericirea și armonia.

-Vezi? A fost mereu un schimb, mereu un târg, spunea vocea, au știut să te aprecieze doar când ai putut oferi ce-și doreau ei. Spune-mi, Titanule, ce simțeai aici?

-Iubire…mă simțeam iubit, zise Cosmin cu jumătate de gură.

Micul Cosmin își continua lista de “reușite” prin care își procura iubire și validare, cu o lăcomie inocentă.

-Am dus și gunoiul la prânz și de dimineață am spălat vasele. Am șters și praful de pe rafturi, chiar și de pe ăla la care abia ajunge mami!

-Puiul nostru harnic! Exclama mama care-i mângâia fruntea, plimbându-și mâna prin bretonul lui.

Criminalul spuse:

-Abia existai când doar le povesteai activități obișnuite unui copil. Erai o fantomă ce vorbea de una singură despre jucat în grădină și un Maserati roșu. Nu le păsa. Știi de ce?

Cosmin adultul își freca nervos degetele între ele. Da, era amintirea lui pe care poate, dacă își răscolea mintea mai adânc, o găsea, doar că, privind din exterior, vedea problema copilăriei cu alți ochi, unii mai obiectivi.

-Nu le păsa fiindcă iubirea lor era scumpă…și ei au ales un altfel de preț. Am fost iubit, recunosc, dar nu necondiționat.

Copilul și părinții au părăsit sufrageria, îndreptându-se spre bucătărie. Când au închis ușa după ei, scena s-a încheiat și cortina a fost trasă.

-Unde ești? întrebă Cosmin.

-În mintea ta, cum am mai zis. Nu mă vezi, da-i suficient să mă auzi. Cuvintele sunt cele mai de preț, așa cum e iubirea pentru oameni, mai ales cea necondiționată.

-Au plecat toți din cameră, ce mai vrei să-mi arăți? pufni Cosmin nervos fiindcă își simțea invadată intimitatea.

-Dacă vrei să ies din mintea ta și să ne întoarcem la arestarea mea, trebuie să îmi răspunzi la întrebare: De ce vreau ca lumea să afle identitatea Titanului?

Cosmin Costin se ridică de pe taburet, își ținu ochii închiși preț de un minut, cugetă și spuse:

-Pentru că merit. Zece ani de zile am fost un erou anonim. Acum trebuie să-mi revendic gloria. Sunt un om extraordinar al cărui chip trebuie recunoscut.

Liniștea se lăsă mormânt. Din bucătărie se auzeau farfurii așezate pe masă și apa curgând la chiuvetă. Televizorul sufrageriei avea sonorul dat la minim și pe ecran se desfășura rubrica “sport”. Criminalul a ucis tăcerea:

-Greșit! Nu ești sincer cu tine. Sunt în mintea ta și știu adevărul. Sapă mai adânc, Titane, sapă mai adânc. Adevărul este înfricoșător, poate chiar rușinos, însă face parte din tine. De ce vrei ca lumea să afle identitatea Titanului?

-Nu știu…nu știu ce să răspund…adică…ți-am zis deja ceva.

-Dar vrei să afli adevărul?

-Vreau, zise Cosmin, hotărât.

-Atunci, să călătorim.

pentru a doua oară într-un interval nu prea mare, Cosmin a fost prins în strânsoarea puternică a amețelii. A căzut pe podeaua acoperită de covorul pufos ce i-a amortizat plonjarea. Ce noroc cu el!

Cosmin a leșinat.

Capitolul Trei

Când și-a revenit, Cosmin era așezat pe banca unei curți de la țară, semn că încă nu s-a întors în realitatea cu strada întunecată și criminalul prins, ce s-a erijat într-un explorator al minții sale. A ajuns în curtea orfelinatului în care a locuit de la doisprezece ani, până la optsprezece.

Deci nu a dat răspunsul potrivit. “De ce vreau ca lumea să știe identitatea justițiarului?” Ce întrebare! Cine nu ar vrea ca meritele să îi fie recunoscute și lăudate? De asemenea, ce voia să îi arate într-un loc ca acesta, de unde s-a ales doar cu amintiri întunecate?

-O altă etapă a vieții, mai precis, a copilăriei. Nu ți-a demonstrat nimic cealaltă amintire. Poate asta îți va aprinde beculețul, zise criminalul

De pe bancă, Cosmin privea în jur. În fiecare cotlon al curții erau copii împrăștiați, jucându-se dupa bunul plac. Dar vedea și un colț mai retras, în capătul ei, unde stăteau grupați mai mulți băieți, privind de sus un băiețel ce ținea capul plecat.

-Ia, uite! Micul Titan, cel care pocnește găști de infractori, în trecut era amenințat de băieți mai mari, continuă ucigașul.

-Îmi amintesc ce se întâmplă aici. Ca să fiu protejat de alți bătăuși, plăteam taxe de protecție altor bătăuși, dar mai mari.

Micul Cosmin își golea buzunarele, întinzând băieților de la sendvișuri, bani, brelocuri, până la pixuri și creioane colorate. Acesta era prețul siguranței în orfelinat.

-Fă plata și ești de al nostru. Vezi? Acum ești cu noi aici și poți sta toată ziua, zicea unul dintre băieți, în timp ce micul Cosmin se sprijinea timid de gard, la fel ca restul găștii.

Cosmin al prezentului privea nervos și ofticat scena. Își strângea pumnii, gata să atace copiii mai mari și să își salveze de la umilință versiuna tânără. Știa că nu poate, fiindcă avea în față doar un fragment al trecutului. Dar așa de tare voia să îi pocnească, cum n-a pocnit nici un infractor în zece ani de zile.

-Ce asemănări găsești între cele două amintiri? întrebă criminalul de negăsit.

Înțelegea unde voia să ajungă, criminalul. Răspunsul era evident și, ușor, ușor, se apropia de răspunsul marii întrebări. Cosmin a zis scurt, rușinat aproape:

-În amândouă e un târg. Părinților le făceam pe plac pentru iubirea condiționată, iar băieților pentru protecție și prietenie.

-Acum răspunde-mi, de ce vrei să fie știută identitatea justițiarului?

Cosmin nu era sigur încă. În schimb, Știa clar că ucigașul acum invizibil nu o să se oprească din răscolit amintiri până nu ajunge la răspunsul corect. Așa cum știa și faptul că apropierea de răspuns putea scoate la iveală un adevăr pe care-l neagă.

-Pentru că vreau ca lumea să știe cine a salvat oameni la ananghie, precum acest copil orfan.

-Greșit! a zis taios, criminalul.

Fără alte adăugări, Cosmin a leșinat ca în dățile precedente și și-a revenit într-o altă amintire.

Capitolul Patru

Spectacolul s-a mutat într-un bar. Cosmin stătea pe scaunul celei mai retrase mese, dar cu vedere la tot interiorul barului. Toate mesele erau ocupate de petrecăreți, în special cea din mijloc, la care a fost nevoie să mai fie trase niște scaune în plus. Acolo era Cosmin, alături de prietenii săi.

Era o amintire recentă, trăită cu o săptămână în urmă. În ciuda alcoolului consumat, și-o amintea în detaliu.

Cosmin ridica halba de bere și, cu limba împleticită, spunea:

-Vă iubesc mult, prietenii mei, frații mei, familia mea!

-Cât de mult ne iubești?ceru să știe unul dintre prietenii săi.

-De sub iad până în rai, își rosti Cosmin zicala sa iconică.

-Și cum poți demonstra asta? a zis același prieten, pe un ton șiret.

Cosmin al prezentului știa ce urmează. Cu prietenii săi nu erau de ajuns vorbele, căutau fapte. De fapt, căutau cadouri prin care să își manifeste dragostea.

-Vă iubesc așa de mult că eu, singur, o să plătesc toată consumația de la masă.

Și chiar așa a fost. Cosmin a scos câteva hărtii de o sută de lei și le-a aruncat peste masă, neratând ocazia de a lăsa și un bacșiș generos chelnerilor ce doar își făceau meseria și niciodată nu l-au tratat diferit pentru bacșișul lăsat.

Privind din exterior, varianta prezentului a lui Cosmin se simțea umilită, folosită și neapreciată pentru ce este, ci doar pentru ce putea oferi.

Simțea un nod în gât, gândindu-se la amintirile precedente și la cea de acum. Îl luau transpirații reci, tot cugetând la marea întrebare.

Dacă era să îl întrebi de ce a devenit erou, ar fi spus că din altruism, însă acum realiza că nu acesta a fost motivul, cum nici motivul pentru care voia să își dezvăluie identitatea nu însemna adevărul. Simțea că a trăit o minciună. Că s-a mințit atâția ani și a oferit un ajutor egoist, în realitate.

-Deci, își drese vocea criminalul, de ce vrei ca identitatea justițiarului să fie descoperită?

-Pentru că vreau acceptare, validare și aprecieri veșnice, a spus cu vocea tremurândă.

S-a lăsat tăcerea, preț de un minut. Apoi, Cosmin s-a îmbărbătat și a continuat:

-Toată viața am trăit un târg cu oamenii, chiar și cu familia. Mereu a trebuit să fac pe plac lumii pentru a-mi îndeplini niște nevoi perfect umane. De asta vreau ca lumea să-l cunoască pe justițiar, ca până la moarte să fiu apreciat și tot jocul oferitului și al primitului să ia sfârșit. Poftim, acum știi adevărul. Cei zece ani de eroism nu au fost despre salvat orașul, ci despre a mă salva pe mine de la abandon și singurătate.

-Asta înseamnă că ai fost un erou slab, așa-i? zise criminalul, atingând o coardă sensibilă.

-Da…nu am fost un erou adevărat, recunoscu Cosmin.

Chiar dacă îi era greu să accepte adevărul dezgropat, simțea și ușurare, putând să vorbească despre el. Criminalul, omul pe care avea să îl dea pe mâna poliției, a reușit să îi deschidă ochii.

Cosmin, agitat de emoții, s-a ridicat de la masă. În acel moment, o forță învizibilă a pornit un vârtej în jurul său ce i-a smuls cagula, casca și restul costumului de erou, iar apoi le-a aruncat în lumea invizibilului.

Cosmin a rămas dezbrăcat. Fără haine de erou, era doar el…un alt om.

Apropo, Cosmin iar a leșinat.

 

Capitolul Cinci

Dacă înainte leșina și se trezea pe raftul cu amintiri, acum a fost trimis într-o lume nemaivăzută până atunci. Era un spațiu întunecat, ca o cameră nemărginită, făcută din negura nopții. În fața lui se afla singura sursă de lumină, adică o machetă ce strălucea.

Macheta era alcătuită dintr-o câmpie plină cu copaci și oameni așezați la întâmplare, precum jucăriile aruncate pe covor de către un copil. Printre pomii și figurinele machetei era un nor de fum roz, ca o fumigenă aprinsă în centrul ei.

-Deja ți-am răspuns la întrebare, ce mai caut aici? vru să știe, Cosmin.

-Încă n-am terminat. Primul pas spre înțelegere a fost uciderea justițiarului din tine. Acum, urmează uciderea unor vechi impresii.

Cosmin nu a răspuns. Criminalul nu avea să îl întoarcă de unde a pornit până nu îi dovedea ce era de dovedit, deci nu avea rost să se împotrivească.

-Vezi macheta, nu? Asta-i lumea în care trăim, vorbi ucigașul de departe, tot nevăzut.

-Da, e lumea în care trăim amândoi și tu vei ajunge la închisoare.

-Lasă asta, l-a întrerupt criminalul, vezi și fumul roz? Ce crezi că reprezintă?

-Nu știu, poate poluare?

Criminalul a râs zgomotos.

-Să zicem, i-am putea spune și poluare. Mai exact, fumul roz reprezintă falsa magie a oamenilor.

-Falsă magie?

-Da, noi oamenii suntem păcăliți că suntem magici. Că suntem energie pură, că iubirea nu poate fi explicată, ci doar simțită, că însemnăm centrul Universului, că ne putem conecta sufletele între noi. Chiar și sufletul este o magie ce hrănește fumul roz, ce trebuia să fie negru, de fapt.

Cosmin rumegă cuvintele auzite și putu răspunde doar cu o întrebare:

-Și unde vrei să ajungi cu asta?

-Stii ce mai era magic? Eroismul tău, sau cel puțin, asta credeai.

-Pentru că i-am descoperit falsitatea, așa și-a pierdut magia, îl completă Cosmin.

-Pentru că l-am putut explica prin știința ce explică tot ceea ce suntem noi, oamenii.

-Adică?

-Psihologia, a spus apăsat criminalul.

Fumul machetei se făcea din ce în ce mai , cu cât vorbeau. Cosmin aproape credea că se va extinde până îl va sufoca. L-ar fi sufocat și pe “ghid” dacă nu se afla nicăieri, ascuns în întuneric.

-Prin psihologie putem înțelege fiecare aspect al ființei noastre. Oamenii sunt mecanisme, la fel ca tine și ca mine. Niste roboți, programați în funcție de contextul și evenimentele prin care trec.

Cosmin a zis cu o sinceritate dureroasă:

-Suna mai bine ideea de magie. Mă făcea să cred că trăiesc un film.

-Ăsta-i adevărul, așa sinistru cum pare. Știu că înțelegi ce zic, așa cum cred și că te-ai mai gândit la acest aspect și în trecut, dar l-ai ignorat repede, ca “filmul” trăit să merite recenzii bune, în final.

Nu îl putea contrazice. A dat din cap în semn de aprobare, știind că e privit din întuneric, și a tăcut.

-Vrei să găsești înțelepciunea? a întrebat criminalul.

Cosmin, după înțelegerea din spatele demascării justițiarului, nu putea refuza. Simțea nevoia de a afla cât mai multe despre viață, aceasta fiind combinată și cu curiozitatea de a vedea ce îl putea învăța acest criminal în serie.

-Da, îmi doresc să găsesc înțelepciunea, oricum ar arăta aceasta.

-Suflă peste machetă, ceru el.

Fumul devenea din ce în ce mai dens, ajungând până în nările lui Cosmin. Mirosea frumos, a fructe de pădure și gumă de mestecat, dar așa cum i-a zis, fumul însemna o magie mincinoasă.

-La mulți ani! i-a urat ucigașul de la metrou.

Și Cosmin a suflat peste machetă, ca pe lumânările unui tort. Fumul s-a împrăștiat și i-a urmat exemplul ucigașului, devenind invizibil.

După ce magia a dispărut, macheta și-a însușit niște schimbări evidente. Copacii au rămas la fel, însă oamenii din peisaj s-au transformat în roboți, toți așezați în câte o căsuță a tablei de șah ce înlocuia câmpia.

Nu doar macheta a luat altă formă, ci chiar și Cosmin a făcut-o. A împrumutat și el aspectul unui robot, arătând ca versiunea în mărime naturală a oricărei figurine de pe machetă.

Cosmin își analiză puțin noul corp și în mod bizar, putea relata cu înfățișarea schimbată.

-Mult mai bine. Adevărul este asimilat în adevărata sa profunzime când e văzut cu ochiul liber. Ești un robot acum, la fel ca toți.

Nu putea nega, îi dădea dreptate criminalului. Până la urmă, asta a fost toată viața, un mecanism, asemenea celor din jur. Poate nu a realizat până în acel moment, dar mereu a fost un robot aburit de falsa magie.

Totuși, privind macheta transformată, ceva nu pricepea:

-De ce copacii au rămas neschimbați?

-Copacii semnifică Universul, adică singura parte a vieții ce nu o poți încadra ca mecanism.

Tot nu îi era limpede:

-Cum așa?

-Nu am înțeles încă după ce reguli funcționează Universul. Poate ai crede că da, doar că le confunzi cu magia oamenilor. Noi, oamenii, am creat reguli precum Karma, reîncarnare, scop și așa mai departe. Am proiectat asupra Universului niște nevoi umane, precum nevoia de dreptate, de viață veșnică și trăit cu un sens. Încă nu am descoperit adevărul despre viață și, probabil, nu o să o facem prea curând.

-Tu cum crezi că funcționează viața? întrebă Cosmin, fascinat de aceste deslușiri.

-Eu cred că totul este la întâmplare, adică cea mai plauzibilă variantă. Nu încerc să fac legături în viață. Prefer libertatea.

-Ce altceva îmi mai poți arăta? zise Cosmin.

-Mai am pentru tine o singură întrebare: Ce urăști cel mai mult la oameni?

Cosmin se gândi la întrebare și se întunecă la față. Știa bine ce ura, însă mai tare ura cât de personal era răspunsul.

-Urăsc atunci când oamenii îi ajută pe cei din jur cu un motiv ascuns, mascându-l prin altruism.

Criminalul iar a râs.

-Observi, nu? Urăști la cei din jur ceea ce urăști la tine. Așa cum noi proiectăm asupra vieții anumite nevoi, și tu proiectezi asupra oamenilor defectul tău pe care încerci să îl repudiezi.

-Acum că ți-am răspuns, ne întoarcem în realitate?

Ce a urmat să zică ucigașul de la metrou a schimbat traiectoria viitorului:

-Ai vrea să-ți elimini această latură?

Cosmin nici nu a stat pe gânduri și a răspuns numaidecât:

-Da, vreau să mă eliberez de ceea ce urăsc.

Ce să vezi? Cosmin a leșinat.

Capitolul Șase

Dacă ultimul peisaj, cel cu macheta, era ciudat, acum a dat ochii cu unul și mai și. Cosmin s-a trezit într-o arenă de luptă, peste corpul de robot purtând îmbrăcăminte de gladiator. În partea opusă a arenei stătea pe șezut un copil costumat în îmbrăcămintea Titanului din Titan. Era adversarul său.

Nevăzut, criminalul le vorbi precum arbitrul unui meci de lupte:

-Sunteți aici pentru o confruntare! Costin Cosmin se va lupta cu copilul său, ceea ce urăște el la oameni!

Deci aceasta era soluția. Pentru a-și elimina latura de care se simțea scârbit, trebuia să o înfrunte, la propriu.

-Fie ca cel mai bun să rămână în picioare, la final! Exclamă ucigașul.

Copilul a luat poziția bipedă. Arăta slab și nesigur pe sine. Cosmin îl privea cu o oarecare milă, știind cât de ușor avea să îl înfrângă. Doar gândul că reprezintă defectul său îi lăsa inima să îl lovească.

Cosmin a început atacul. Și-a luat avânt și a fugit în direcția adversarului, pocnindu-l în față cu toată puterea pumnului.

În ciuda faptului că amândoi erau roboți, pe Cosmin îl duru pumnul, de ar fi zis că a lovit un sac cu rulmenți. În schimb, copilul a rămas neclintit. Ba mai mult, copilul crescu în înalțime și greutate. Parcă lovitura l-a hrănit.

Lupta continua. Cosmin livra o serie de atacuri alcătuite din toate combinațiile de lovituri învățate în zece ani de eroism pe străzi. Dar cu fiecare lovitură se simțea slăbit, iar copilul creștea nu doar în dimensiuni, ci și în vârstă, până când s-a trezit cu un oponent adult.

-Nu așa se luptă! urlă criminalul, nu dai tot ce ai mai bun!

Cosmin nu pricepea ce are de făcut. Cum să îl înfrângă în luptă, când tocmai lupta îl făcea mai puternic. Nici măcar nu îl ataca înapoi. Doar încasa lovituri ce tot pe el îl dureau și se dezvolta într-un fel amenințător.

-Nu îl pot învinge! De ce ne-ai băgat în arenă dacă nu pot câștiga?

-Dar nu eu v-am băgat aici. Suntem în mintea ta, acum. Poate nu-ți dai seama în mod conștient că tu ai creat contextul luptei. Eu doar am urmat cursul a ceea ce tu ai creat!

Gâfâind, Cosmin s-a îndepărtat de adversar și s-a așezat pe vine, aproape vomitând de la efortul aruncat în van.

Cum putea să își distrugă defectul dacă nu printr-o confruntare? Ce voia criminalul să zică? Cum adică el a creat arena și tot el a decis că va lupta în ea? Era obosit și nedumerit.

-Așa o să faci și cu copilul tău din realitate? Când îți va greși o să îl aduci în arena și îl vei bate măr, ca pe un criminal de la metrou?

Cosmin a zis:

-Nu, îl voi accepta așa cum este, fiindcă îmi este copil.

Atunci a înțeles, și-a dat singur răspunsul. A abordat greșit situația. Cum putea să își lovească așa copilul? Poate nu era parte din realitate, dar tot al lui era. Era nevoie de o altă abordare a situației.

Cosmin s-a apropiat ușor de adversar. Atât de mult l-a hrănit, că l-a întrecut și în înălțime, și în greutate. Îl privi cu milă, dar mai mult, cu respect. Apoi, foarte neașteptat unei arene de lupte, l-a îmbrățișat cu dragoste, emanând căldură.

Cu fiecare secundă prins în îmbrățișare, adversarul scădea în vârstă și putere, ca în final să se întoarcă la forma de copil în care l-a găsit.

După ce a redevenit copil, Cosmin s-a prăbușit în nisipul arenei. Copilul de care se sprijinea îmbrățisat s-a făcut transparent și de neatins, ca o fantomă. Își trecea mâna prin pieptul lui ca prin aer, fără să mai simtă nimic din el. Se pare că așa și-a învins marele defect, acceptându-l ca pe propriul copil și integrându-l în ființa sa.

-Suntem o specie plină de defecte de care ne ascundem si pe care le respingem, începu să grăiască ucigașul, ca un povestitor pentru copii, ce ajunge la deznodământ și morala povestioarei. Cu cât le respingem mai mult, așa cum ai observat deja, acestea cresc în putere și ies la iveală. Odată ce înveți să nu mai porți o luptă orbească cu ele, acestea vor deveni fantome pe care le poți controla.

Avea dreptate. Cosmin era impresionant de cat de multă dreptate avea criminalul ce în altă lume aproape a fost sufocat de bocancul său.

Nu își putea explica cum i-a pătruns în minte printr-o flegmă ce i-a nimerit ochii, însă se simțea recunoscător pentru cunoașterea la care a ajuns prin el.

Așa recunoscător se simțea, că nu își putea explica cum poate ajunge un criminal nespălat un om ce își poate trezi la realitate semenii. De accea, chiar a cerut să știe:

-Vreau să îmi spui, de ce omori oameni la metrou? Fix tu, care dai exemplu de înțelecpiune, să ucizi fără milă.

Ucigașul i-a răspuns satisfăcut de întrebarea ce i-a pus mingea la fileu:

-Ți-am dat deja răspunsul când mă storceai cu bocancul. Am început prin a distruge calculatoare, până am ajuns la oameni.

-Nu înțeleg, zise Cosmin.

-Viața nu a fost dreaptă cu mine, așa cuma fost cu alții. Am adunat multă ură în mine, alimentată de traume și neîmpliniri. Apoi, la fel ca tine, am înțeles ce mecanisme suntem, ce roboți! Atunci, am eliminat magia despre care ți-am vorbit și am început să privesc diferit oamenii. Aleg să îi omor fiindcă îmi aduce doar împlinire. Refulez durerea și distrug niște calculatoare. Foarte simplu, exact ca în copilărie.

-Nu îți este milă? Nu simți empatie făță de ei și față de familiile lor?

-Nu, nu îmi e milă de roboți, cum nici roboților nu le-a fost milă de mine, un alt robot. E așa distractiv să îi omor! Să le apăs butonul de Power Off, definitiv.

Cosmin înțelegea perfect ce voia să zică. Mai mult, începea să se întrebe de ce nu ar proceda la fel? La urma urmei, ce-i greșit în a distruge un mecanism? E o tragedie în a sparge un calculator? Nu! Dar este o tragedie în a ucide un altfel de mecanism, unul viu?

-E timpul să ne întoarcem în realitate, zicea ucigașul, unde tu îți apeși bocancul pe gâtul meu, de criminal.

-Și ce va urma apoi?

-Îmi dau seama la ce te referi. De aia îți cer un singur lucru, la schimb pentru cunoașterea oferită: nu mă da pe mâna polițiștilor. Vreau să distrug calculatoare în continuare.

Cosmin a tras aer în piept și, după ce l-a ținut captiv, preț de câteva secunde, a expirat zgomotos, de parcă a luat un fum zdravăn dintr-o țigară liniștitoare.

-În regulă, nu îi las să te prindă.

Capitolul Șapte

Noaptea, felinarele străzii, strada răcorită de recenta ploaie, pisicile vagaboante, aceștia erau singurii martori ai actului de eroism. În fine, asta momentan doar, dimineața toate știrile aveau să vorbească despre Titanul din Titan și infractorul proaspăt prins.

-Poliția e aproape, trebuie să fug! Strigă criminalul.

Atunci, Cosmin a reușit să îl surprindă pentru prima oară, zdrobindu-i așteptările bine structurate. A scos o pereche de cătușe și l-a încătușat de un gard din fier.

A acționat exact cum ar fi făcut-o și înainte de semnificativa excursie prin propria minte. L-a mințit pe ucigașul de la metrou, ce avea să ajungă la închisoare nu doar cu libertatea furată, dar și cu amintirea unei mari trădări.

-Ce faci?! Zbiera ucigașul. Aveam un târg! Ziceai că mă lași să plec!

-Nu o pot face. Poate suntem mecanisme și roboți, însă emoțiile rămân emoții, chiar dacă sunt și ele mecanisme sau nu. Indiferent de cum ai privi lumea, nu ești în puterea de a lua o viață.

Criminalul se zbătea și urla:

-Lasă-mă să plec! Jegule! M-ai mințit!

-Poliția ajunge acum. Poți să le dezvălui identitatea mea, sau nu. Nu îmi pasă, oricum nu datorez nimic nimănui și nici nu am de demonstrat ceva.

Apoi, Cosmin a aruncat o bombă fumigenă, fumul ei acoperind toată strada și oferindu-i ultima ieșire spectaculoasă. Așa s-a făcut nevăzut, pentru ultima oară, Titanul din Titan, acum și în varinta robot-om.