Viața m-a învățat că Universul îți oferă șanse. Așa crud și malițios cum ar părea el uneori, îți pune la dispoziție o grădină cu flori în care poți păși nestingherit. Acolo sunt flori ce te caută, menite să le culegi și, în mod miraculos, să nu se ofiliească niciodată. Dar, de asemenea, mai există și flori care nu îți sunt încredințate. Pe acestea să nu ți le însușești pe nedrept. O dată ajunse în mâna ta, nu doar că se vor ofili imediat, dar te vor învenina cu un blestem înfiorător. Bucură-te de mireasma lor, dar nu le culege…

Eram în bucătărie, la masă. În față, pe tavă, aveam cea mai apetisantă prăjitură cheesecake, cum nu am mai văzut niciodată. Stratul generos de gem întins deasupra, blatul făcut din biscuiți digestivi, crema gălbuie, toate îmi încântau ochii și îmi întărâtau pofta nebună. Totuși, ceva din mine mă înțepa. O forță lăuntrică mă ruga să nu îl mănânc, fiindcă în ciuda faptului că se afla pe masa mea, nu îmi aparținea. Numele altcuiva era scris invizibil în glazură.

Dar tânjeam așa de tare după cheesecake! Voiam să îi simt aroma, să ajungă parte din mine! Chiar dacă știam că nu mi se cuvenea, aveam nevoie de el. Creierul îmi cerea să îl așez în frigider și să renunț la tentație, dar inima saliva prinsă în strânsoarea dorinței.

Într-un final, am luat o decizie. Am stins lumina din camera rațiunii și am dansat frenetic în camera poftei, unde torțe străluceau oribitor. Am mâncat prăjitura până la ultima grăunță, iar apoi am lins tava.

Nu a trecut mult de la festin și am început să simt consecințele faptei mele. Mă rodea stomacul de parcă mii de colți mușcau din el. Capul îmi zvâgnea și amețeam într-un asemenea hal, încât am crezut că cheseecake-ul a fost îmbibat cu alcool. Să nu mai zic de greața atroce ce mă seca de puteri.

Otrava îmi ataca fiecare parte din corp. Mă chirceam de suferință pe scaun și tot ce îmi doream era să vomit prăjitura. Doar așa mă puteam vindeca. Însă nici după o oră de așteptat nu am reușit să regurgitez conținutul stomacului.

Atunci mi-am dat seama că există o singură soluție. Mi-am vârât două degete pe gât și, după câteva icnete surde, am vomitat prăjitura la loc în tavă.

După ce corpul mi s-a liniștit, pot spune că o altfel de durere m-a acaparat, una sufletească. Priveam voma din tavă și mă gândeam doar la cât de apetisant și atrăgător era cheseecake-ul înainte. Ce va spune cel ce merita cu adevărat desertul? Cum se va putea delecta cu aceste rămășițe scârboase?

Mă uram pentru imaturitatea de care am dat dovadă. Am intrat în posesia a ceva ce nu îmi aparținea și i-am distrus puritatea. Îngânam cuvinte de dispreț față de ființa mea murdară, știind că nimic nu putea învia prăjitura.

Dar, după ceva vreme, o minune s-a înfiripta. Voma din tavă, asemenea unei păsări phoenix ce renaște din propia cenușa, și-a recăpătat forma inițială. Din nou, aveam în față un cheesecake savuros ce își aștepta beneficiarul.

M-am ridicat de la masă și am zâmbit. Nu există sentiment mai liniștitor ca momentul în care realizezi că alegerea ta greșită nu a avut efecte ireversibile.

-Poftă bună, oricine ai fi tu! Îl meriți! am zis cu voce tare și am plecat să mă culc.