Chiar de ar fi fost smoală încinsă lacrimile, pentru tine tot mi-aș fi scălda chipul în ele. De ar fi fost oftatul ultima mea suflare, aș fi oftat și după moarte, tot pentru tine.

Îmi amintesc cum mi-ai zis “adio”, pe aleea din fața blocului tău. Acel “adio” a sunat mai mult a “te voi iubi mereu”, fiindcă asta simțeai.

Știu că nu l-ai iubit niciodată. L-ai ales pe El în locul meu doar spre a-ți putea însănătoși copilul. Micuțul nu era sânge din sângele meu, așa cum nu era nici din al Lui. Dar ți-am iubit fiul.

Totuși, iubirea mea nu îi putea plăti băiețelului tratamentele și operația costisitoare. În schimb, buzunarul Lui putea în timp să o facă.

Te-ai întors cu spatele și ai plecat. Înaintai pe alee și te pierdeai în noapte. Sub picioarele mele se topea asfaltul și mă înghițea lent.

Înainte de a fi cu totul scufundat în trotuar, l-am văzut pe El. Te aștepta la capătul drumului. Cu o mână îl ținea de degețele pe băiatul tău, iar cu cealaltă un buchet cu flori. Știu că doar copilul însemna o floare, în buchetul lui fiind niște buruieni.

L-ai îmbrățișat mecanic, forțat. Atunci mi-am zis că te-am pierdut.

În acea noapte, m-am întors în garsoniera mea săracă. Abia reușisem să evadez din strânsoarea asfaltului de pe aleea ta. Migrena sufletului începuse să zbiere și mai tare când am pus capul pe pernă. Urla feroce și îmi încingea trupul.

Simțeam cum ard. Căldura pe care o emanam topea pereții asemenea unui cub de ciocolată scăpat în laptele cald. Tavanul se scurgea peste trupul meu. Când am adormit într-un final, podeaua s-a lichefiat și m-am prăbușit în gol, în lumea viselor.

Mă aflam, din nou, pe drumul din fața blocului tău. Retrăiam acel “adio” dureros. M-ai lăsat în urmă și te-ai îndreptat spre capătul aleii.

Știam ce urmează. El va apărea acolo cu copilul de mână și buchetul cu flori. Asta s-a și petrecut.

Te-ai apropiat de El, când, din depărtare, am zărit o a patra siluetă lângă voi. Era un bărbat cu față ascunsă într-o eșarfă neagră. Atât tu, cât și El, îl priveați confuzi pe necunoscut.

Bărbatul mascat a scos un pistol și l-a împușcat pe El. El s-a prăbușit mort, chiar sub ochii tăi îngroziți. Atunci mi s-a încețoșat privirea și, brusc, mă aflam altundeva.

Trăiam viitorul de după moartea Lui. Eram pe holul clinicii unde băiatul tău mergea săptămânal la control. Îl așteptam cu bomboane și o mașinuță de jucărie.

Știam că, în sfârșit, suntem un cuplu. El, ceea ce ne-a separat, a fost strangulat de trecut. Iubirea reciprocă, în sfârșit, ne-a adus împreună. Dacă El n-ar fi murit împușcat în acea zi, tu n-ai fi fost în brațele mele.

Lumea idilică s-a evaporat o dată ce m-am trezit din vis. Am fost smuls din rai și târât la loc în iadul în care El nu a murit împușcat. Cât de real a părut totul! La urmă, visele frumoase sunt amăgirea câinilor flămânzi.

Stăteam în pat și jeleam cu gândul la tine. Imploram Universul să transforme povestea din lumea somnului în realitate. Atunci, am auzit vocea Universului.

“Timpul este cartea a căror pagini pot fi citite o singură dată. Tu, ca om, nu poți retrăi ziua de ieri. Dar, eu, Universul, îți voi da șansa de a te întoarce în trecut. Vei putea deveni asasinul Lui și așa să transformi prezentul și viitorul în visul avut. Vei accepta să devii ucigașul din vis?” Acestea au fost cuvintele Universului.

Am căzut pe gânduri. Părinții m-au învățat de mic ceea ce înseamnă calea corectă. “Să nu împarți rău nevinovaților” îmi spuneau adesea. Acceptarea ofertei Universului însemna sfărâmarea valorilor cu care am crescut. Urma să devin un criminal. Apăsarea trăgaciului aducea asupra mea umbra unei crime ce avea să mă bântuie.

Dar am acceptat. Sufletul meu se sfărâmița în lipsa ta, așa că am acceptat darul Universului. Iubirea mi-a adus lacrimi în ochi… și în mână un pistol.

Universul m-a trimis în trecut, în noaptea acelui “adio”. Eram la câteva străzi distanță de blocul tău. Purtam o eșarfă neagră ce îmi acoperea chipul, exact ca și criminalul visat. La brâu aveam pistolul.

Am mers pe străduțe până am ajuns în capătul aleii. L-am văzut pe El, alături de micuțul tău. Avea și florile pregătite. Tu te apropiai de cei doi, dar ai încetinit când m-ai observat. El mă privea confuz.

Atunci am scos pistolul. Nu mi-am putut privi în ochi victima. Pur și simplu am tras.

A căzut mort și florile din mână s-au împrăștiat pe șosea. Tu, îngrozită toată, te-ai repezit în fața copilului, devenind scutul lui uman. Nu știai că eram omul ce nu i-ar fi făcut rău niciodată. Credeai că sunt un simplu criminal.

Mă priveați împietriți în timp ce adunam florile de pe jos. Le-am așezat în buchet și ți le-am înmânat. De frică, le-ai acceptat. Nu știai că din dragoste ți le dăruiam.

Apoi am fugit cât am văzut cu ochii. Am fugit până când Universul m-a trimis înapoi în noul prezent, unde El era mort.

Au trecut zece ani de atunci. Nu ți-am povestit niciodată despre darul Universului, iar criminalul Lui nu a fost prins.

La început, am avut parte de o căsnicie reușită. Iubirea noastră ne purta peste norii raiului. Copilul tău (ce a devenit “al nostru”) creștea vesel pe lângă noi. Lupta cu boala purtând un zâmbet cald pe buze.

Dar frumoasa noastră poveste a luat o întorsătură tragică. Mult timp nu ne-am permis tratamentele micuțului. Lipsa banilor a dus rapid la degradarea sănătății lui. Mai apoi, boala l-a strivit așa tare sub palma sa nemiloasă, încât l-am pierdut pe veci. Copilul nostru a murit la doar doisprezece ani, doar fiindcă nu am avut banii necesari salvării lui.

Moartea sa ne-a răcit relația. De la soț și soție am ajuns la străini ce împărțeau o garsonieră mizeră. Dragostea ce ne-a adus împreună a murit mai repede ca un om împușcat pe alee.

Anii au trecut, iar tu, neîmpăcată cu viața, ai ales să te muți cu fiul pierdut. Nici măcar de un “adio” nu am avut parte.

Acum stau pe banca din fața blocului. Plâng gândindu-mă la tot ce am cauzat. Dacă El ar fi trăit, copilul tău ar fi avut suficienți bani pentru a fi îngrijit și salvat. Pot spune că am pe conștiință moartea unui băiețel de doisprezece ani.

De asemenea, nu pot da uitării crima comisă. Am răpit viața unui om nevinovat, de dragul fericirii mele. “Să nu împarți rău nevinovaților”. Asta îmi spuneau părinții cândva. Am renegat învățătura lor și cu toții am sfârșit rău.

Simt cum crengile copacului din spatele băncii se încolăcesc în jurul gâtului meu. Voi muri strangulat. Asta și merit pentru egoismul meu. Consecințele sunt ecoul faptelor noastre. Cam atât am avut de zis.