Timpul trecea greu în celula din nava extraterestră, de parcă ar fi fost legat de cochilia unui melc fără motivații. Cel puțin asta puteau jura cei trei prizonieri. Doi tineri și o fată de aceeași vârstă. Ei erau condamnații.

Spatele li s-a contopit cu zidul alb lucios, dat fiind orele petrecute pe șezut nemișcați. În fine, nu stăteau chiar împietriți. Din când în când, își pasau unul altuia sticla umplută nu cu vreun lichid, ci cu fum de hașiș.

Fumau drogul într-un stil mai pușcăriaș, ca un punct în centrul altor patru, tatuate pe mână. Mai întâi au dat o gaură mică în sticla de plastic, cât să încapă vârful unei țigări. Pe capătul aprins al țigării așezau câte o bucățică de hașiș, iar apoi o introduceau în găurica făcută. Când sticla se umplea cu fum, desfăceau capacul și inspirau cu poftă. Așa și-au petrecut ultima jumătate de oră.

 

Sticla a revenit la Mihai. Deja cât se poate de “spart”, cum se spunea în termen popular la a fi drogat, și-a zis că euforia e singurul pansament valabil. După ce a scos pe gură fantoma mirositoare, și-a lăsat capul pe spate.

Cu lacrimi în ochii roșii și în culmile dezorientării, înghiți a n-a oară peisajul dureros. Se afla într-o celulă relativ mare, cu pereți și podea albă. Nava extraterestră în care se afla s-a dovedit a fi conform jocurilor SF jucate cândva. Nu i-a examinat fiecare cotlon, căci extratereștrii l-au escortat rapid în temniță, dar a fost destul pentru a pricepe cât de evoluate erau ființele încadrate drept fantezie.

Celula avea și o fereastră. Pesemne, plasată spre a le crea și mai multă anxietate. Prin ea vedea spațiul nesfârșit, stelele printre care și soarele și, undeva uitată, melancolică, umbrită, solitară, planeta Pământ. Obișnuia să folosească vorba “vreau acasă”, referindu-se la locuința sa. Nu credea vreodată că va veni o vreme când aceasta va trimite la planeta pierdută.

Mihai și-a mutat ochii spre capătul opus al celulei. Acolo se ridica mândru și impunător un brad de Crăciun. Nu degeaba. Atât el, cât și cei doi colegi de suferință, au fost răpiți de extratereștri în ziua de Crăciun.

Plutind pe norii hașișului, culorile podoabelor din brad arătau mai accentuate. Pomul părea a fi un tablou pictat pe pânză. Iar, din când în când, vopseaua proaspătă se scurgea asemenea picăturilor de ploaie pe geam.

Dar nu era un tablou vesel, ba din contră. Sub brad se găseau trei oameni așezați turcește. El, Mihai, dar o versiune a sa îmbrăcată elegant și ornată cu medalii aurii, o tânără superbă și un băiețel mic de tot. Aceștia nu prezentau nici o emoție, ca niște roboți. Fiecare avea la gât câte o fundă făcută cu panglică pentru cadouri.

Am precizat că erau oameni, ceea ce este parțial o minciună. De fapt, ființele de sub brad erau extratereștrii ce și-au însușit forma umană. Mihai, la fel ca restul, o știa prea bine. Așa cum îi era cunoscut motivul pentru care răpitorii au luat acel aspect. Pentru a le provoca suferința ce sfâșia precum țepușa gardului când înhață o bucată de pantalon.

Mihai a mai tras un fum și a tușit zgomotos. Ceilalți îl ignorau în amorțeala lor tristă. Cu ochii umezi atât de la lacrimi, cât și de la tuse, își odihni capul pe genunchi. Nu înainte de a se mai holba o dată la Mihai cel medaliat de sub brad. Îl ura. Reprezenta ceea ce putea deveni dacă extratereștrii nu l-ar fi înstrăinat de “casă”.

Începea să-și amintească ultima sa zi de Crăciun pe Pământ. Oamenii își explorează amintirile zilei înainte de a adormi, iar Mihai știa că urmează un somn lung.

Se vedea la biroul din dormitorul său. Era noapte. Veioza aprinsă lumina slab dezordinea de pe masă. Pixuri împrăștiate, foi de caiet mototolite, alune răsfirate și, în centrul lor, ca luna printre stele, un caiet deschis.

Mihai, cu cearcăne de culoarea vinetelor, plimba cu ritm stiloul pe pagina aproape umplută. Făcu subit o pauză din scris. Ceva nu era în ordine. Dar oare ce? A încuiat ușa, a stins restul luminilor din casă și, foarte important, a verificat de două ori ca nu cumva să fi uitat robinete deschise. Dar totuși, ceva lipsea.

O imagine îi fulgeră mintea. Bradul de Crăciun cu luminițele colorate! A uitat să le aprindă. Nu degeaba întunericul din cameră era așa de înecăcios. S-a ridicat și a aprins luminile bradului, iar apoi s-a retras la birou. Acum, totul se arăta perfect. Cum să uite el de sărbătoarea preferată, după cât a petrecut cu familia și prietenii?

Cum totul s-a așezat, Mihai reuși să completeze ultimele două rânduri din romanul pentru care și-a dat silința mai bine de un an. A răsuflat ușurat. În sfârșit, și-a materializat ideea!

Sudoarea de pe frunte s-a scurs peste foaie, ca un rămas bun nopților de nesomn. Era mândru de fiecare cuvânt așternut.

Scria de doi ani. Primele scrieri publicate n-au avut nici un fel de succes. Nicidecum datorită lipsei de talent. Puținii ce-i cunoșteau fiecare șuviță de păr știau înzestrarea sa în ceea ce privește arta povestirii. În sângele lui Mihai curgea cerneala lui Stephen King, Tolkien, Coelho și a mulți altora.

Dar, foarte trist, această stea căzătoare a aterizat pe solul greșit. În România, a fi scriitor înseamnă o cruntă condamnare la moarte.

Când și-a lansat prima carte, s-a privit în oglindă și a înțeles că reflectă o fantomă. O umbră neînsemnată. Zilnic spera la succesul lăsat pradă fioroaselor persoane publice a căror colți au fost ascuțiți de un public limitat în ceea ce privește valori.

În țara sa, vloggerii și așa zișii “influenceri” dominau. Fiecare seară îl găsea urmărind cu ciudă videoclipuri pe youtube în care tineri destrăbălați se strâmbau la cameră, se dezbrăcau, se înjoseau, mințeau, promovau “țepe online”, zâmbeau fals, totul pentru urmăritori. Și reușeau. Aveau milioane de fani ce le înghițeau, fără a sta pe gânduri, conținutul primitiv. Nu-i corect! se înfuria adesea Mihai.

Obișnuia să-și răsfoiască ore în șir romanul, întrebându-se cu ce a greșit. Ba chiar, imaginația îi fugea în tot felul de direcții amețitoare. Asocia situația sa cu o familie numeroasă în care toți copiii primeau dragoste părintească, mai puțin unul. Iar acel cineva avea să moară în singurătate.

Dar năpasta cea mare era alta. Televiziunile catalogau acești “oameni de succes ai online-ului” drept artiști. O adevărată insultă! În opinia lui Mihai, a fi artist înseamnă cu totul altceva. Reprezintă un mod de viață, nu doar un adjectiv. Există pictori, actori, scriitori ce nu sunt artiști. De ce? Căci prin sufletul lor nu trec emoțile reci, ghimpate, încinse. Sufletul artistului înseamnă un mozaic al stărilor netrăite de oricine.

Norocul avea să-l întâmpine. Romanul său proaspăt terminat garantat putea strânge la piept succesul. Zilele de glorie băteau hotărât la ușă. Deja se vizualiza medaliat pentru reușitele în domeniul scrierii.

Mihai și-a închis caietul când simți ceva rece și umed la picioare. Socoti că un pahar s-a vărsat. Sau mai rău, poate chiar a uitat robinetul deschis și i s-a inundat casa. Aruncă o privire prin cameră și constată lipsa apei din jur. Ce bine! O grijă în minus!

După ce s-a tras cu scaunul, a observat ceva dubios. La picioarele sale era într-adevăr o băltoacă, însă una de culoare neagră precum cafeaua.

Nu apucă să proceseze evenimentul, când din lichidul întunecat s-a ridicat amenințător o tentaculă de aceași culoare. Tentacula s-a întins pe birou și cu mișcări rapide i-a prins în strânsoare caietul. Apoi, o altă tentaculă a luat naștere din băltoacă și s-a înfășurat în jurul gâtului său.

Începând să amețească, a leșinat. Ce i-a fost limpede pe urmă, a fost trezirea pe nava extraterestră. Să nu mai menționăm șocul de nedescris.

După încă un fum de hașiș, i-a venit rândul Ramonei. Era amețită peste măsură și stomacul îi cerea să se elibereze. Cunoscându-și realitatea terifiantă, nu simțea nevoia de a mai fi lucidă vreodată, așa că a așezat bucățica maronie pe vârful țigării. Sticla s-a inundat de fum, ce într-un final i-a inundat Ramonei plămânii.

Ochii ca macul săgetau frumoasa fată de sub brad, situată între Mihai medaliatul și ciudatul băiețel. E omenesc să detești ce nu poți avea, iar sângele ce fierbea în Ramona o ruga să sfâșie îngerul ce s-a arătat pentru a o amăgi. Ar fi sărutat gâtul împodobit cu funda decorativă și l-ar fi mușcat sălbatic, fiindcă îi aparținea unui extraterestru deghizat.

Ramona își rodea buzele uscate de hașiș. Într-o asemenea stare, tot ce voia era să mediteze la trecutul pierdut. Nu înainte de a mai lua un fum, desigur. Tuși răsunător și coborî la poalele amintirilor.

În urmă cu câteva luni, răsfoind lista de urmăritori ai unei prietene, găsi profilul tinerei de sub brad. Elena era numele utilizatorului, alături de un emoji-fluturaș. Ramonei încă nu-i era clar cum reușeau unii să își spună emoji-uri în nume pe instagram. Intră pe contul Elenei în speranța că poate se va lămuri.

Atunci, enigma emoji-ului a luat sfârșit mai repede ca un scurtmetraj dat pe repede înainte. În schimb, postările Elenei i-au captat atenția. Avea poze cu filosofi, alături de citate semnificative, toate sub vopseaua efectului alb-negru. Nu a mai întâlnit așa ceva. Un cont dedicat înțelepciunii și strecurate printre fotografii cu Elena, care arăta de vis. O frumusețe divină, cusută cu firele paradisului. Definiția a ce înseamnă domnișoară.

Ramona nu putea rata ocazia. Îi plăceau și băieții, dar și fetele. Ce-i drept, mai mult fetele. Relațile anterioare cu masculi i-au scrijelit în suflet regrete.

I-a dat mesaj Elenei. Un “Bună, am observat că o prietenă apropiată te urmărește pe instagram” era suficient pentru început. Talentul său de a citi oamenii o asigura că nu va primi un răspuns sec.

În câteva minute, timp în care a explorat contul Elenei, a primit un răspuns: “Bună! S-ar părea că avem o prietenă comună”

De la acest mesaj și până la discuții lungi la care a fost martoră doar noaptea, n-a trecut mult. În continuare, Ramona a început să se întâlnească cu Elena. Marginea lacului din parcul Herăstrău era sediul lor, unde munceau discuții lungi pe teme de genul viață, univers și, cea pe care insista Ramona, dragostea.

Primele ieșiri nu i-au dat de înțeles faptul că Elena ar simți ceva mai mult de o prietenie strânsă. Dar, cum săptămânile treceau, aceasta parcă începea să poarte un iz din parfumul iubirii. Asta până când semnele s-au conturat ca lumea. Ramona știa că între ele creștea o dragoste împărtășită.

Așa cum a visat, s-a ivit ziua cea mare. Elena, întinsă pe iarba de lângă lac, și-a mărturisit sentimentele arzătoare. Cu fiecare cuvânt auzit, Ramona se mai ridica câte un centimetru, ghidată lin, spre norii fericirii. Când privea pământul de sus, o propoziție s-a prefăcut în gravitația ce a snopit-o de iarba verde. “Te iubesc, dar mai mult de prietene nu putem fi, căci părinții nu mi-ar permite”.

Ramona s-a temut de așa ceva. Elena venea dintr-o familie tradițională clădită cu severitate. Părinții fetei ar fi renunțat la ea dacă aflau așa ceva.

Atunci, Ramona, cu inima strivită, a ales să se retragă în lumea ei. Departe de ceea ce nu-i era îngăduit să aibă. Departe de Elena. Elena, de asemenea, suferea, iar distanțarea “sănătoasă” dintre ele o înnebunea. Ținea prea mult la Ramona.

Trecuse o lună de când nu s-au mai văzut. Luna decembrie înveli România în gheață. În ziua din Ajunul Crăciunului, Elena s-a îmbărbătat singură și și-a spus că ce simțea față de Ramona merita orice risc. O viață avea. Cum să și-o trăiască îngrădită de pricipiile părinților?

I-a dat mesaj Ramonei. Ramona plânse de fericire când află că Elena voia să se vadă de Crăciun cu ea și să înceapă o relație frumoasă.

Erau față în față. Lacul înghețat din parc mai avea puțin și se topea de bucurie la vederea lor. Dădeau să se sărute, neobservând băltoaca neagră de lângă ele. Ce s-a auzit n-a fost melodia buzelor ce se întâlnesc, ci gâtul rupt al Elenei de către tentacula apărută de nicăieri.

Ramona împietri. O a doua tentaculă i s-a încolăcit în jurul gâtului. În câteva secunde a leșinat și s-a trezit la bordul navei extraterestre. Parcă Shakespeare i-a scris povestea de dragoste!

Fata parăsi reveria, atunci când Liviu o înghionti ușor cu umărul. Trebuia să dea mai departe sticla cu hașiș, doar i-a trecut rândul.

Liviu, spre deosebire de ceilalți, a mai experimentat hașișul. Avea relativ multe calități, dar cea care l-a făcut faimos prin garsonierele petrecerilor era capacitatea “de a duce mult la substanțe”.

În comparație cu Mihai și Ramona, efectul fumului abia l-a clătinat, însă era cel mai deprimat, frustrat și neîmpăcat din celula extraterestră. De fapt, așa se simțea de obicei când fuma sau bea. Ironic, abuzul de substanțe era menit să-i ofere scurta fericire și se petrecea contrariul.

Liviu a tras din sticlă. Nu tuși ca restul, doar oftă pe măsură. Băiețelul de sub brad se holba la el rece, mecanic. Era prima oară când o amintire devena așa reală, căci micuțul reprezenta versiunea sa tânără. Cea candidă, blândă, iubitoare, ce a fost pierdută cu multe stații în urmă.

Tânărul încă nu și-a acceptat noua realitate. Aceea în care era prizonier pe o navă extraterestră. Cum s-a întâmplat? Se afla la petrecerea de Crăciun a unui tovarăș și avea să se întoarcă acasă la părinți cu veninul mahmurelii în trup. Așa rapid a escalat totul!

Acum, mintea se învârtea doar în jurul ultimei zile pe planeta Pământ. Ultimul său Crăciun nu s-a desfășurat corect dacă e să luam în calcul părinții săi și Liviu, copilașul așezat în partea opusă a temniței.

Ca în fiecare an, fusese rugat, chiar implorat, să-și petreacă ziua de Crăciun alături de familie. Desigur, conform tradiției sale din ultimii ani, a reufuzat vehement, fără să-i curgă prin minte vreo remușcare legată de durerea părinților.

Erau oameni bătrâni, încercați de viață. Îl iubeau foarte mult și fiecare zi era orientată spre a-i satisface lui nevoile. Dar Liviu vedea o atracție mai mare în prietenii petrecăreți, fetele de cartier, drogurile și sticlele de alcool.

Cu câteva minute înainte de a fi răpit, se privea în oglindă în baia celui mai bun prieten. Muzica din sufragerie se auzea înfundat. În mână ținea strâns o sticlă de Vodkă pe jumătate goală. Era destul de beat și, în ultimul segment din viața sa, nu avea doar amintiri vagi legate de sărbători. Alcoolul avea grijă să creeze a doua zi povești ambigui ce începeau cu cuprinsul și le lipseau începutul.

În beția sa, își analiza reflecția din oglindă cu tristețe și își regreta alegerile. Mereu simțea astfel de emoții, însă acest Crăciun le-a amplificat considerabil. Cu atâta distracție în jur, sufletul I se golea de pace, precum chiuveta când scoți dopul.

Asta a și făcut. După ce și-a clătit fața cu apă rece, a smuls dopul pentru a se goli chiuveta murdară de voma petrecăreților. S-a răcorit. Nu fiindcă îi era cald. Căci lacrimile aproape l-au inundat.

Se ura. Felul în care își trata părinții îl ucidea lent. Ce a fost și ce a ajuns! Îi era dor de Liviu băiețelul ce aducea familiei doar bucurie. De puloverele pufoase croșetate de mamă pentru Crăciun. De masa alături de ei ce se termina cu desfacerea cadourilor ambalate pregătite cu dragoste. Cândva îl ajuta pe tată la dezăpezirea mașinii. Probabil, acesta înfrunta singur și cu greutate straturile de zăpadă.

Îi lipsea seara din ajun dedicată fursecurilor. Cum întindea aluatul meticulos cu scopul de a-și impresiona mama. Nimic nu se compară cu sărbătorile alături de familie. Sufletul îi era încărcat de atât dor, că purta scrijelite în el doine amare.

Unii au mari realizări cu capul rezemat de perna alcoolului. A fost și cazul lui Liviu. Timpul nu era pierdut. Încă putea să părăsească petrecerea în schimbul părinților. Avea șansa de a-i rupe sfoara de la gât micuțului Liviu. Această petrecere l-a întors cu picioarele pe pământ. Însă, având în vedere ce a urmat, putem spune că doar pe termen scurt.

S-a șters pe față cu prosopul umed și mirositor. A dat să iasă din baie, când chiuveta i-a atras atenția. Era umplută cu apă neagră. Ciudat, doar adineauri a golit-o. Sau poate ceva s-a defectat și curgea apă murdară? Cine știe? Oricum nu-i mai păsa. Tot ce voia era să lase în spate petrecerea ce îl dezgusta și să le facă o surpriză plăcută părinților.

“Liviu, cred că mă înnec” se auzi o voce de copil. La nivel subconștient, Liviu cunoștea glasul. I-a aparținut cândva, la o vârstă fragedă.

Vocea venea din lichidul negru. Era cât se poate de reală. Consumase mult alcool, dar nu încât să nu mai știe de el, iar de alte substanțe nu s-a atins.

S-a apropiat de chiuvetă. Doar atât și-a amintit când s-a trezit pe nava extraterestră. Poate și ceva în ceață despre o tentaculă ce i s-a strâns în jurul gâtului. Foarte vag și, în orice caz, sigur era rodul apei negre.

Liviu a abandonat amintirile. Furia îl electrocută, mușcându-i brațul până a aruncat sticla cu hașiș aproape în brad. Mihai și Ramona n-au reacționat în nici un fel. Ce mizerie! Cât rău i-a fost rezervat. Urma să moară exact înainte de a-și vindeca sufletul! N-a terminat încă! A dispărut, lăsând părinților impresia că probabil s-a îmbătat prea tare și s-a petrecut ceva rău cu el. Câtă frică le-a fost semănată în minte! Ce viață oribilă!

Fulgerul furiei l-a trăsnit. Totuși, tunetul acestuia n-a apucat să se audă. O altă emoție l-a cuprins. Frica. Cei trei de sub brad se ridicau și se apropiau amenințători de ei.

 

Chipurile fară expresie ale “cadourilor de sub brad” s-au prefăcut în ură. În timp ce înaintau spre tinerii prizonieri, luau forma adevărată. Le creșteau colți, coarne, solzi și, cel mai important, tentacule. Venea ceasul morții.

Cumva, Mihai, Ramona și Liviu și-au fixat un gând comun fără a vorbi. Nu puteau sfârși în lipsa luptei. Cei trei s-au ridicat. Cu excepția lui Liviu, celorlalți le trebui câteva secunde pentru a le trece amețeala poziției bipede. Abia atunci și-a spus cu adevarat cuvântul moleșeala hașișului. Oricum, nici o stare nu statea în calea răzbunării.

A început încăierarea. În primă fază, s-ar fi crezut că extratereștrii conduceau. Tentaculele erau mai puternice decât pumnii umani. Aceasta până când Liviu a fost izbit de bradul care s-a prăbușit. Aceasta le-a dat o nouă idee captivilor.

Cu mișcări ca de felină, au apucat decorațiunile pomului. Mihai firul cu luminițe, Ramona gluburile, iar Liviu steaua aurie din vârf.

Confruntarea s-a încins spre victoria oamenilor. Mihai, cu nasul sângeriu și ochii vineți, și-a imobilizat inamicul. Apoi i-a înfăsurat în jurul gâtului firul ce încă lumina. Doar câteva secunde au fost mecesare ca extraterestrul să sucombeze sugrumat.

Între timp, Ramona care a spart un glob de podea, transformându-l într-o armă ascuțită, i-a retezat gâtul atacatorului. Sângele negru i-a împroșcat chipul, scurgându-se pâăa pe buze. Avea gustul fierii.

Liviu și-a folosit ura adunată precedent. Steaua decorativă i-a folosit drept pumnal. A avut grijă să o răsucească în gâtul extraterestrului învelit în panglică. Acesta s-a prăbusit înfrânt.

În celulă mai respirau doar trei suflete, cele umane. Tinerilor le-a fost clar că lupta nu era nicidecum pe sfârșite. Se aflau pe nava dușmanului, în casa lui. Era doar o chestiune de timp până apăreau întăriri.

Prezicerea lor s-a adeverit. Ușa celulei s-a glisat. Înăuntru au pătruns zeci de extratereștri. Cum se știe, nu poți face față unui val prea mare, chiar dacă ai fi cel mai bun înotător. Mihai, Ramona și Liviu au pierit imediat.

S-au dus fără a-și împlini dorințele cele mai apăsătoare, asemenea unor câini cu gurile cusute în fața celor mai apetisante fripturi. Viețile lor s-au sfârșit într-o manieră tragică.

Pe Pământ, părinții lui Mihai aveau să creadă că fiul lor artist a fugit, s-a sinucis undeva departe în lume, pe motivul lipsei succesului în scris. După ce poliția găsea cadavrul Elenei, familiei Ramonei îi rămânea doar să se întrebe cum a devenit fata o criminală ce părăseste apoi locul faptei. Cât despre Liviu, părinții au ratat ultimul său Crăciun în compania lui. Liviuț, cândva un băiețel minunat, mai mult ca sigur s-a îmbatat și a plonjat într-un canal. Mare noroc dacă i s-ar găsi măcar cadavrul vreodată.

Ce Crăciun eșuat pe Pământ!